| "Era atât de mişto ce făcea..., m-am dus până la Ploieşti să văd Plastilina, da' cu chestia asta nu mai e cool deloc, e..., ce să zic, îţi dai seama că nu-i mai dau ăştia vreun premiu. Da, fată, ai dreptate, nici eu n-am înţeles nimic". |
Un spectator
Fiul Rătăcitor se întoarce acasă. Acasă înseamnă locul în care vii cu rucsacul aproape gol în spate, locul în care se adună ca într-un colaj pop stolurile, norii, păpuşile, maşina noastră veche, locul verde de la marginea oraşului în care fugeai, proiecţiile dorinţelor tale, scenariile tâmpite pe care le faci despre întâlnirea cu "ai tăi". La sfârşitul zilei (just a fuckin' Sunday) pleci aşa cum ai venit, cu rucsacul tău aproape gol pe umăr şi cu încă un bilet de tren în buzunar. Nu-ţi rămâne decât să te împaci, prin absenţă, cu lumea şi să-ţi construieşti tu singur, dinainte, o poveste care se va fi întâmplat în sudul Franţei, "în anii aceia în care lipsesc". Câteva luni mai târziu: ei în doliu, mama cu un crin în mână, umbre care se scurg în alb şi negru pe fundal, cortina care cade ca o pleoapă, aşa cum se stingea camera pe lucirile dintr-o baltă în finalul filmului The Last Radio Show.
Un critic
Jean-Luc Lagarce, dramaturgul deja clasicizat de ţara sa, privit de regizori cu atenţia de care se bucură Molière, a intrat în România via Radu Afrim. Textul său, E doar sfârşitul lumii, care e trecut în bibliografia de liceu din Franţa, devine în spectacolul de la Odeon o construcţie brechtiană cu poveşti-comentarii derulate simultan pe 2, 3 sau chiar 4 planuri.
Nonevoluţia personajelor lui Lagarce pune în dificultate, provoacă şi obligă regizorul şi actorii deopotrivă la o construcţie dincolo de cuvinte, care devine, de fapt, eşafodajul spectacolului. Încă de la primul monolog al lui Louis (Cristian Balint) pare că pornim pe un drum închis: el spune din prag cine e, ce i se întâmplă şi ce are să facă. Şi-atunci zici că nu "surpriza" este elementul forte al Sfârşitului.... Şi totuşi este, căci între două monologuri ca două coperţi se răsfoieşte o lume şi mai puţin o intrigă. Se dă o situaţie: reîntâlnirea unui om cu familia sa ("într-o duminică, evident"), de-a lungul căreia nu se întâmplă nimic spectaculos, nici măcar nu are loc mărturisirea anunţată în debut. Textul e un instrument cu o singură coardă, pe care regizorul improvizează ca un jazzman: întâlnirea "reală" şi proiecţia celor 4 revederi ale lui Louis cu fiecare dintre ai săi, flash-uri din copilărie şi intimitatea cu boala, amintiri din existenţa sa recentă (scena erotică în cheie pop) şi plecarea personajului aşa cum a venit. Pentru actori, de asemenea, e dificil de jucat într-un spectacol al cărui text e un puzzle de monologuri lungi, cu vorbe care se repetă şi cu situaţii ca o cochilie de melc. Dar "forma" Afrim integrează "forma" Lagarce şi actorii, aproape toţi, devin semne însufleţite ale propriului univers pe care şi-l construiesc din cuvinte, mişcare, songuri (aşteptam de la Antoaneta Zaharia o dezvoltare mult mai nuanţată a personajului său). Finalul (dublu, cum altfel, dacă nu pun la socoteală epilogul) încheie cu un lacăt cercul acestei lumi construită din racorduri şi stop-cadre pe un song de Gershwin şi pe mişcarea trupurilor în lumină verde sau violet.
Un fan
Mi-a plăcut mult... momentul cu chansoneta à la Almodovar, cum e să te odihneşti cu o carte în mână la marginea oraşului, la umbra fabricilor în floare, mi-a plăcut jocul acela de intrări şi ieşiri care te înnebuneşte ca o picătură chinezească. N-am înţeles foarte bine momentul când stă Cristian Balint cu acordeonul între picioare, dar e genială scena cu pastilele: dansul pilulei mele de fiecare zi. Am şi acum o senzaţie de gol, de lipsă de aer şi câteva imagini mă sâcâie; o cămaşă lila udă, un tors zvâcnind, jocul cu păpuşile, un peşte înotând într-o cantitate bine măsurată de apă care se scurge pe zi ce trece, lila, verde, maşinuţe roşii. Şi, mai ales, cum se termină spectacolul, simplu, aşa cum îşi dă un om sufletul, nu-i nimic spectaculos în asta, da, ca într-un clişeu alb-negru, ca să mori de râs şi de spaimă că după ce tu nu mai eşti nu se întâmplă nimic extraordinar.
Un blogger
Băi, Radu, spectacolul ăsta e un spam. Actorii poate că sunt ok (chiar mi-a plăcut cum se mişcă tipu ăla şi cum a cântat fra'su), dar ai băgat prea multe proiecţii, muzica rulz, dar per total coregrafia e de kkt. Goodbye premiu UNITER, frate!
Erată
Am făcut tâmpenia de a-i spune acum un timp lui Afrim că ceva din spectacolele lui - o replică, un cântec - îţi rămâne pe limbă ca un hit. Acum m-a tras în piept şi de aceea refuz să fac un review "ca la carte". Nu-mi sună în cap niciun refren, am lila în gură, un bilet de tren în buzunar şi după ce voi fi fost eu "unicul meu Mesager", mai vin să văd o dată Sfârşitul lumii.