Toate fricile lumii - E doar sfârşitul lumii

Dacă aş fi ştiut dinainte cum o să mă simt după E doar sfârşitul lumii, mi-aş fi dat seama că-mi trebuie ceva curaj ca s-o văd. E vorba despre toate fricile - în special cea de tine şi apoi de cei apropiaţi -, de anxietate şi distanţă, calcifierea sufletului care ţipă după căldură şi apropiere umană şi care totuşi nu te lasă să fii sincer, relaxat şi deschis, deşi ai atâta nevoie de asta.

În momentul în care îţi dai seama că vei muri curând, iar toată viaţa ai încercat tot felul de scamatorii, de agitaţii, de sex în trei în încercarea disperată de a simţi ceva dragoste (teoretic, dragostea ar trebui să crească direct proporţional cu numărul persoanelor,nu?...), că pur şi simplu te-ai izolat, crezând că ceilalţi nu te iubesc sau că pur şi simplu tu nu meriţi să fii iubit... şi ai trăit într-o bulă în care totul e haos şi durere ("am ceva cu mintea ta, e cuşca ta"), repet, când îţi dai seama de toate astea şi încă nu poţi să faci nimic ca să te apropii de ai tăi sau măcar de tine, "e doar trist".

Nu o să vorbesc despre acţiunea piesei, se găseşte cu un search pe google. Stai în scaun ca la radiografie, dându-ţi seama că piesa asta e şi despre tine. De câte ori ai avut impulsul să iei în braţe un om şi te-ai oprit, gândindu-te că... ce? "O să creadă că-s ciudat... mi-e frică... sunt prea fragil ca să risc ca cineva să intre în mine şi să mă dea peste cap... pur şi simplu nu pot..." Alienare.

Singurul regret al personajului principal, Louis, un chinuit care nu poate să ajungă nici la el (nu poate ieşi din lumea lui şi e frigid emoţional, deşi are "intenţii bune"), nici la cei din jurul lui este că atunci când era cocoţat pe un apeduct, singur, într-un loc pustiu, şi-a dat seama că, din poziţia pe care o avea, pământul şi cerul erau exact la jumătate. Şi s-a simţit, în acel momentul, singurul om de pe lume, cel mai fericit, cu descoperirea cea mai preţioasă, probabil ca atunci când descopereai ciocolata ascunsă de Crăciun... Şi a vrut să strige de bucurie. Şi nu a putut.

Nu poţi să ieşi de acolo la fel cum ai intrat şi nici nu mai poţi să vorbeşti cu oamenii la fel cum ai făcut-o până acum.

Te simţi doar TU, nu inginer, nu jurnalist, nu avocat, nu mamă, nu mulatru, nimic din ce te-ar putea condiţiona, nimic din regulile nescrise ale Occidentului, nimic din "uită-te în ochii lui când faceţi cunoştinţă, ca să pari puternic". Nimic din temerile şi învăţăturile "în cinci paşi rapizi" ale omului modern.

Îţi vine "doar" să te înfăşori pe orice, pentru că dintr-odată eşti aşa de flexibil, de gata să întinzi mâna cuiva fără teamă, pentru că nu îţi mai e teamă de nimic, răul pur şi simplu se loveşte de crusta de linişte în care te-ai învelit. Şi uite de-asta îţi vine să absorbi căldura oricărei fiinţe - om, câine, frunză, ladybug:), orice, dar să simţi că nu mai pierzi nimic din ce e în jurul tău...

Habar nu am ce au simţit ceilalţi care au fost la piesă... Aş fi vrut să ştiu dacă şi la ei a fost un duş rece peste viaţa lor de zi cu zi, ca ploaia de jucării care rula pe un ecran, în fundalul scenei.