Viaţa fragmentată - La stanza del figlio

În momentul în care filmul lui Nanni Moretti ajunge pe ecranele noastre, cinefilul român cunoaşte deja subiectul lui, a citit probabil interviuri cu regizorul, pe scurt, ştie că se va vedea pus din nou (după Dancer in the Dark) în faţa unui film care îl va manipula într-un mod uşor cinic.

Spre deosebire, însă, de filmul lui Von Trier, în La stanza del figlio ce e pe ecran e exact ca-n viaţă. Nici urmă de cîntece şi dansuri. Spectatorul se poate identifica prin delegaţie cu eroii, pentru că şi lui i se pot întîmpla astfel de lucruri dureroase, ca dispariţia cuiva drag. Aceasta pare să fie şi intenţia lui Moretti, care face un film onest şi direct. În consecinţă, viaţa eroilor e mărunţită la treburile zilnice. Înainte de moartea fiului, la micile evenimente care asigură fericirea tihnită a familiei - serile în care părinţii rezolvă facturile, iar fiica îşi face lecţiile, ieşirile în week-end, jogging-ul, plimbările. Întîlnirile tatălui psiholog cu pacienţii, deşi au loc în aceeaşi casă, aparţin unei alte lumi şi nu ating armonioasa convieţuire a cuplului şi a celor doi copii - cu toţii oameni frumoşi şi sănătoşi, care fac sport, nu fumează, sunt zîmbitori şi calzi.

După moartea fiului, viaţa se fragmentează în evenimente care nu mai păstrează coeziunea familiei văduvite de un membru al ei. Din contră, fiecare suferă singur şi se manifestă în felul său. Mama se exteriorizează şi îşi urlă durerea, ea se bucură cînd află că băiatul său plăcuse în secret o fată, vrea s-o cunoască pe acea fată sperînd că ceva viu din fiul pierdut se va păstra, că prin asta el ar putea continua cumva să fie prezent. Tatăl, psiholog calm altfel, găseşte cu greu supapa ce i-ar permite să scoată afară durerea. Familia care pînă mai ieri îşi era suficientă sieşi se sparge în dureri individuale. Personajele secundare, care apar mai ales după tragedie, nu mai au relevanţă ori greutate. Nu mai există nimic în tot filmul, decît durerea acestor trei oameni, rămaşi parcă singuri pe tot pămîntul, pe care nimeni nu-i poate consola. Nici măcar ei între ei nu găsesc uşor limbajul care le-ar permite să se mîngîie reciproc.

Pentru spectatorul care ştie de la început ce o să se întîmple, filmul va lua o formă specială. Momentele de dinaintea accidentului devin funeste şi par să conţină un soi de prevestire, cu atît mai amară cu cît e adulmecată în momente calme şi luminoase. Lovitura pare totuşi să fie simţită de psiholog, antenele lui de părinte detectînd că ceva nu e în regulă cu puiul lui. Excelentul montaj alternativ care conţine momentul morţii băiatului (moarte care nici nu e arătată) îi are ca protagonişti pe toţi membrii familiei, ca şi cum aceştia ar trăi în simbioză. Există un moment exact în care aripa morţii planează asupra tuturor - fata se dezechilibrează pe motocicletă, mama e lovită din greşeală de cineva în piaţă, tatăl e deranjat de zgomotul unui camion, iar fiul e singurul care porneşte cu o barcă pneumatică pe o mare albastră şi calmă. Montajul îţi dă senzaţia că oricare dintre ei ar fi putut muri, dar că, prin nu ştim ce hotărîre a destinului, moartea îl alege pe unul singur. Nu de multe ori am văzut un film în care mici incidente poartă în spinare greutatea imensă a destinului, lucruri mărunte, pe care de obicei nici nu le vedem.

La Moretti există, în plus, şi senzaţia că, prin fire subtile, toţi membrii familiei află vag şi în acelaşi timp că o tragedie se va produce. Înainte de lovitura fatală, moartea le trece aripa rece peste feţe şi îi sperie cu ceva nedefinit. Moartea băiatului introduce o oarecare relaxare pentru spectatorul care ştia de dinainte subiectul, ca şi cum pînă atunci ar fi stat cu sufletul la gură, făcîndu-şi probleme pentru cum vor reacţiona eroii. Dar Moretti nu ne uşurează condiţia de spectatori detaşaţi şi ne face părtaşi la toate micile lucruri care fac viaţa insuportabilă după o asemenea tragedie. Cum să anunţi un deces printr-un mesaj pe robotul telefonic? Cum să suporţi să vezi sicriul sudat şi înţepenit în şuruburi (în gros-plan)? Cu ce să te epuizezi ca să poţi adormi seara? Ce să vorbeşti cu ai tăi cînd fiecare amănunt îţi aminteşte de cel dispărut? Pentru psihanalistul interpretat de Nanni Moretti se va pune problema vinovăţiei. El îşi imaginează că dacă n-ar fi acceptat apelul unui pacient fiul său n-ar fi murit. Secvenţele create în imaginaţia terapeutului reiau evenimentele punctuale din ziua fatală şi transcriu procesul prin care tatăl încearcă să se convingă de faptul că, orice ar fi făcut, tot n-ar fi putut împiedica moartea copilului său. Este şi o replică pe care la începutul filmului el o spune unui pacient: "Nu trebuie să te simţi responsabil pentru tot ce se întîmplă, există momente în viaţă cînd trebuie să faci lucrurile stînd". Doliul familiei va fi, aşadar, liniştea tristă în care cei rămaşi în viaţă vor trebui să se decidă să meargă mai departe. Moretti, care fuge de cuvinte mari şi de poze, figurează acest lucru prin secvenţele cu familia mergînd cu maşina: cu toţii sunt obligaţi să privească numai înainte, sensul de mers fiind unul singur.

Uman prin lipsa înfloriturilor, dar greu de urmărit, La stanza del figlio depune, totuşi, discret mesajul unei armonii realizabile, la care oamenii pot ajunge dacă se ţin strîns unii de alţii. Prin tragedia acestei familii se poate întrevedea un camuflat elogiu adus familiei care te protejează ca un cocon, unde e cald şi bine şi toate zilele sunt ca o zi de duminică. Curios pentru un film în care durerea e atît de directă şi de crudă. Ca şi în şedinţele de terapie, primul pas spre vindecare e să înveţi să vorbeşti. Nanni Moretti, din fericire, nu s-a inspirat dintr-un eveniment personal, dar dă impresia că a făcut filmul ca să spargă un tabu al tăcerii.