Interviu cu Nanni Moretti - La stanza del figlio

- Cu acest film consideraţi că v-aţi schimbat orientarea abandonînd aspectul "comedie", "umor", pentru a dezvolta o poveste foarte dramatică?

- În La stanza del figlio am simţit nevoia presantă de a povesti acest fel de durere, provocată de moartea cuiva drag, modul diferit în care cei apropiaţi reacţionează la moartea acestuia. Am simţit o mare nevoie de a aduce pe ecran această poveste. Niciodată nu m-am investit într-un film aşa cum am făcut-o cu acesta. Nu mi s-a mai întîmplat niciodată aşa ceva.

- De unde provine această durere pe care doreaţi să o puneţi în scenă?

- Subiectul acestui film l-am scris după Caro Diario. De unde izvora? În parte se datora faptului că, odată cu trecerea anilor, ne gîndim tot mai mult la moarte. Nu are nici o legătură cu cancerul meu, căci la acea vreme nu mi-era deloc frică de moarte. Pur şi simplu nu am avut timp să fac acest film pînă acum. Este vorba despre moartea altcuiva, cum reacţionează cineva la moartea cuiva drag? Cu ce seamănă viaţa de după moartea cuiva din jurul nostru? Odată cu trecerea anilor, începem să ne gîndim tot mai mult la moarte aşa că această teamă pe care am resimţit-o şi eu am încercat, dacă nu să o alung, atunci să o confrunt prin intermediul unui film. Aşadar, aveam subiectul, după ce terminasem Caro Diario. Dar în acel moment, la finele anului 1995, ceva mă ţinea departe de el. Urma să am un copil şi nu-mi convenea deloc ideea să fac un film în care să vorbesc despre moartea unui copil în timpul sarcinii soţiei mele, Silvia, sau în primele luni de viaţă ale copilului pe care îl aşteptam. Nu am putut s-o fac. Şi nici nu am vrut. Am lăsat deoparte subiectul acestui film, La stanza del figlio, cu convingerea că urma să îl fac, orice s-ar fi întîmplat. De îndată ce am terminat Aprile, am început să scriu scenariul împreună cu Heidrun Schleef, scenaristă, şi Linda Ferri, scriitoare.

- Care a fost contribuţia acestora?

- Aveam o poveste de 25 de pagini: aveam familia, aveam personajul psihanalistului. Apoi am început să lucrăm împreună la scenariu. Am lucrat foarte mult, mult mai mult decît se lucrează de obicei la un scenariu. Scena de debut a filmului, cea în care eu fac jogging, ar putea veni dintr-un alt film al meu. Mai mult, scena de după cea de debut, în care eu beau un cappuccino la bar, este exact aceea din finalul din Caro Diario. În prima parte a filmului - nu neapărat intenţionat, dar nici din întîmplare - sunt situaţii sau personaje care pot aminti de alte filme ale mele. Dar după aceea totul este şters, desigur, de durerea imensă provocată de moartea fiului. Dar cred - din ce pot să-mi dau eu seama - că acest film integrează şi duce mai departe filmele mele precedente. Aşa că nu este atît de neobişnuit în raport cu celelalte.

- De ce aţi ţinut atît de mult să jucaţi rolul psihanalistului? Aţi citit multe cărţi de psihanaliză?

- Am citit cărţi de psihanaliză înainte de a face acest film. Dar le-am citi mai mult din curiozitate şi nu ca să caut indicaţii pentru film. Am dat la citit scenariul mai multor psihanalişti şi le-am cerut opinia - pe care nu mai e nevoie să spun că am urmat-o cu mare precauţie! Chiar şi unii din pacienţii din film sunt cazuri pe care le-am descoperit în reviste de psihiatrie şi psihanaliză şi pe care le-am adaptat nevoilor scenariului nostru.

- Cu siguranţă că nu a fost uşor să interpretaţi acest personaj...

- Nu e nici o îndoială că acum cincisprezece ani aş fi scris şi aş fi jucat altfel. Şi pentru prima dată în acest film, personajele cu care intru în contact nu mai sunt pur şi simplu sateliţi ai personajului meu. În acest caz, sunt Paola, fiul meu şi fiica mea, care sunt personaje cu drept deplin, cu profunzimi de caracter. De exemplu, acea scenă în care sunt doar mama şi fiul, în care eu nu apar deloc. Mai mult, aşa cum spuneam şi mai înainte, e pentru prima dată cînd mă las prins de emoţiile şi de atmosfera unui film. Cînd filmam partea a treia din Caro Diario, partea în care eu îmi aminteam şi vorbeam despre boala mea, despre cele zece luni după care aflam că aveam cancer, nu am simţit nici un fel de teamă, panică sau durere. Nu am retrăit deloc starea de confuzie din acea perioadă, nu mă gîndeam decît la regie şi la interpretare. Asta în timp ce la La stanza del figlio am fost absorbit cu totul de durerea pe care doream să o evoc. A fost ceva care nu mi se mai întîmplase înainte.

- De ce aţi optat să ieşiţi din Roma, să filmaţi în altă parte, în acest orăşel din Ancona, care nu este deloc cunoscut în afara Italiei?

- Chiar şi în Italia, puţini l-ar recunoaşte. A fost unul din primele lucruri la care m-am gîndit cînd mă aflam în stadiul iniţial al filmului. Odată cu acest personaj pe care îl aveam în minte de atîţia ani, unul din primele lucruri la care m-am gîndit a fost să fac filmul în afara Romei, într-un orăşel unde nu pot să fie decît doi sau trei psihanalişti serioşi.

- Ce importanţă are acest lucru, în opinia dvs.?

- În acest fel personajul meu nu ar fi perceput ca unul din mulţii psihanalişti dintr-un oraş mare... Ba mai mult, doream ca povestea acestei familii să se desfăşoare într-o zonă urbană de mici dimensiuni. Nu voiam să merg la Genova, care e compusă din mai multe oraşe, din multe identităţi, fiind un oraş greu de înţeles. Este un oraş foarte mare. Nu am ales Livorno, pentru că nu voiam să intru pe teritoriul altui cineast italian, Paolo Virzi. La Spezia mi s-a părut prea pitoresc şi prea drăguţ; Bari şi Taranto se află în sudul Italiei, şi lumea ar fi aşteptat de la mine un film cu subiect social despre deosebirile dintre Nord şi Sud, ceea ce nu era deloc în intenţia mea. Aşa că am ales Ancona, pentru că mi s-a părut a fi oraşul cel mai potrivit pentru acest film.

- Prima scenă, în care vedem catedrala, ne aminteşte de Obsesia. Este doar o coincidenţă?

- Da. Fireşte că ştiam că Visconti a filmat o parte din Obsesia acolo. Iar filmul meu este tot o poveste despre durere, dar şi despre o obsesie - Obsesia lui Giovanni de a putea da timpul înapoi.

- În momentul în care fiul moare, cînd ne dăm seama că a murit, cuvintele "e mort" nu sunt pronunţate...

- Doar o singură dată, mult mai tîrziu, aceste cuvinte sunt pronunţate de către Paola plîngînd, la telefon cu prietena fiului său.

- Cînd are loc accidentul, sunt mai multe semne mărunte. Mi se pare că mama e victima unui furt.

- Cineva se loveşte de ea. Nu prea înţelegem ce se întîmplă. Este un semn pe care Paola pare să-l înţeleagă. Apoi, Irene, se distrează pe motoretă cu prietenii ei, fiind pe punctul de a cădea. Şi mai e un camion care se opreşte în faţa lui Giovanni, claxonînd. E prima dată cînd în film apare un montaj alternativ. Va mai fi unul spre sfîrşit, cînd totul este sfărîmat în bucăţi, şi Giovanni, singur în casă, pune masa, în timp ce Paola este singură la birou, iar Irene este într-un bar cu prietenii. Prima succesiune de cadre alternative sugerează că orice se poate întîmpla fiecăruia dintre ei. Pe de altă parte, zgomotul pregătirilor buteliilor de oxigen pentru scufundare este foarte puternic, în comparaţie cu cel al bărcii pneumatice de salvare. Dar să ne întoarcem la acea zi: psihanalistul meu este o persoană care, dacă un client îl sună duminica, nu va ezita să se ducă la domiciliul acestuia. Dar acest caracter omenos va fi mai tîrziu cauza indirectă a tuturor necazurilor.

- De ce scena de la capela mortuară este filmată atît de realist?

- De obicei, în filmul italian sunt două moduri de a aborda o astfel de scenă... Primul este grotesc: personajele dansînd un soi de tarantella în jurul celui mort sau chiar scene cu telefoane mobile care sună, cu rude care se iau la harţă...Cealaltă posibilitate: toată lumea urlă, cu o durere exterioară regizorului, actorilor, figuranţilor... Eu am încercat să filmez acest moment într-o lumină realistă. Nu sunt o persoană religioasă, ca de altfel nici Paola şi Irene, aşa că pentru mine şi pentru Giovanni, momentul în care coşciugul este sigilat este cu adevărat sfîrşitul... De aceea, ca regizor, nu am vrut să evit dificultatea unei astfel de scene. Fiul lor e mort, Giovanni şi Paola nu-l vor mai vedea niciodată, nicicum, în nici un fel.

- În film apare din nou, ca important, sportul: tatăl face jogging, fiul joacă tenis şi face diving, fiica joacă baschet.

- În scenariul iniţial practicam mai multe sporturi. Dar nu mi-a convenit, căci totul era prea dispersat. Aşa că pînă la urmă am păstrat doar joggingul. Cred că un psihanalist aflat mereu în contact cu necazurile celorlalţi are nevoie de clipe de singurătate şi de linişte. Alergarea de la începutul filmului este voioasă, el aleargă de-a lungul cheiului - pe muzica lui Piovani, veselă, aproape copilărească. Mai este o a doua cursă la apusul soarelui, cînd îl vedem făcîndu-şi griji pentru un incident de la şcoală, care îl privea pe fiul lui. În fine, mai este o a treia cursă, noaptea, cînd Giovanni aleargă pentru a se epuiza. Este aceeaşi oboseală, aceeaşi epuizare pe care o caută şi o găseşte în parcul de distracţii.

- Prima dată cînd ne gîndim la La stanza del figlio este atunci cînd tatăl continuă să aibă suspiciuni şi simte nevoia să caute printre lucrurile fiului său, Andrea. Nu o face. Dar are această dorinţă de a verifica dacă nu va găsi acolo roca ce lipsea de la şcoală...

- Da. Mai tîrziu, mama se duce în camera lui Andrea după ce primeşte o scrisoare de la Arianna, prietena acestuia. În cameră sunt fotografii cu fiul său. Nu vedem scena, dar cînd Arianna vine la ei, îi spune lui Giovanni: "îmi pare rău, dar am vrut mai întîi să văd camera lui Andrea", moment în care el îşi dă seama că fata mai venise în acea cameră. Mai mult, cuvîntul "stanza" înseamnă în italiană şi altceva, chiar dacă aproape toată lumea a uitat: stanţă poetică...

- Cum explicaţi flash-back-urile? De exemplu, fotografia, care este şi imaginea de pe afişul italian al filmului, în care tatăl aleargă cu fiul său, nu apare în realitate, ci apare doar ca amintire.

- Nu e o amintire: tatăl se întoarce în timp, reconstituind acea zi de duminică, imaginîndu-şi ce s-ar fi întîmplat dacă în loc să se ducă la acel pacient, ar fi făcut jogging cu fiul său.

- Şi, după părerea dvs., fiul nu ar fi fost mort.

- Nu ar fi fost mort.

- Aşa că îşi asumă pe deplin responsabilitatea.

- În prima parte a filmului, el spune unui pacient: "Întotdeauna te simţi responsabil pentru tot ce se întîmplă, însă în viaţă nu poţi să determini totul." În scenariul original, aceste cuvinte păreau ciudate ca venind de la un psihanalist, aşa că le-am eliminat. Am spus: "totul e determinat în mare parte de către destin." Şi exact asta nu vrea Giovanni să accepte: destinul, soarta. Şi cînd am conceput acea scenă cu băiatul care fuge în piaţă, m-am gîndit la Kieslowski.

- Cînd scriaţi scenariul, ba mai mult, înainte de aceasta, cînd scriaţi subiectul, aveaţi vreo îndoială privind sfîrşitul filmului? Aţi găsit greu acest final pe malul mării?

- Da. Cînd scriam subiectul, finalul era cu totul altul. Finalul real l-am găsit împreună cu Heidrun şi Linda, şi a fost foarte dificil. La început aveam ideea acestei fete, Arianna, şi a unei scrisori pe care părinţii o primeau. Şi apoi am vrut să găsim ceva care să ne permită să spunem două lucruri: pe de o parte, sigur, nu să rezolvăm, dar măcar să moderăm separarea dintre Giovanni şi Paola. Pe de altă parte, această călătorie permite familiei să-i regăsească unitatea, atît în durere, cît şi în afecţiune. Căci pînă atunci, fiecare trăise moartea lui Andrea în felul lui, iar în acel loc şi în acea atmosferă, unitatea pierdută datorită durerii începe să se refacă. Chiar dacă, în această ultimă secvenţă, pe plajă, sunt apropiaţi unul de celălalt, fiecare pleacă într-o altă direcţie. Nu depăşesc situaţia; e ceva peste care nu vor putea trece niciodată, viaţa lor nu va mai fi la fel ca înainte, dar ceva începe să se rezolve de la sine.


Filmografie Nanni Moretti:

1976 - Io Sono Un Autarchico (I Am A Self Sufficient)
1978 - Ecce Bombo
1981 - Sogni D'oro (Sweet Dreams)
1984 - Bianca
1985 - La Messe E Finita (The Mass Is Ended)
1989 - Palombella Rossa
1993 - Caro Diario (Dear Diary)
1998 - Aprile
2001 - La Stanza Del Figlio