O schimbare de ton - La stanza del figlio

La stanza del figlio / Camera fiului a obţinut Palme d'Or în anul 2001 la Cannes fiind distribuit în România de Independenţa Film. Încă de la începuturi (anii '70) şi culminând cu aclamatele Caro diario (1994) şi Aprile (1998), Moretti practică un cinematograf rece, analitic, foarte cerebral şi deseori autobiografic - se joacă pe el însuşi, punându-se în postura de observator uşor distant al lumii din jur, dezabuzat de evenimentele politice (Aprile), sătul de medicii care dau de fiecare dată alt diagnostic (Caro diario) sau foarte sarcastic faţă de chiar colegii de generaţie (Ecce Bombo, din 1978).

Ironia e, de altfel, omniprezentă la Moretti, iar tonul flegmatic le dă o anume răceală foarte puţin italiană. Răceală îndărătul căreia se ascunde, în La stanza del figlio, disperarea pentru pierderea fiului într-un accident. Tonul aici se schimbă mult în raport cu filmele precedente, devenind (în ciuda răcelii afişate în continuare) aproape grav. De aceea La stanza del figlio e puţin surprinzător pentru un cineast eminamente cerebral - puseurile de plâns nu-s deloc ascunse, nici suferinţa părinţilor şi a colegilor. Cheia în care trebuie văzut filmul e poate explicaţia lui Moretti însuşi: "Este un film despre dragoste, despre destin, despre emoţii, despre persoanele adevărate". E o evidentă schimbare de registru, faţă de societatea analizată la rece în filmele lui de până acum - atât de rece încât pare de-a dreptul parodiată în Ecce Bombo sau tăiată cu bisturiul în Aprile şi Caro diario. Schimbare de registru atât de bruscă şi radicală, încât aruncă filmul într-o zonă de sentimental, chiar uşor patetic. Ceea ce-i dăunează.