Interviu Laura Morante - La stanza del figlio

-Ce amintiri v-au lăsat filmările la La stanza del figlio?

- Pentru Nanni Moretti şi pentru mine, acest film a constituit o experienţă profundă la nivel emoţional, căci amîndoi sîntem părinţi. Dar dacă sunt întrebată dacă în timpul filmărilor m-am gîndit la fiicele mele, răspunsul ar fi "nu", absolut deloc. Este inevitabil să te recunoşti într-o astfel de durere: dacă nu aş fi avut copii, cred că totul ar fi fost mai abstract pentru mine. Dar mi-am luat distanţa necesară faţă de propriile sentimente, care nu mi-ar fi fost de nici un ajutor.

- Dar cum reuşiţi să vă "stăpîniţi" propriile sentimente?

- Odată, o actriţă m-a întrebat dacă chiar trebuia să plîngă. Eu i-am răspuns: "nu, trebuie să joci". Eu consider că pentru actori, utilizarea materiei prime "adevărate" este o cerinţă aproape etică. Actorii care se forţează să aibă gînduri triste în timp ce joacă o scenă tristă sunt falşi, chiar cinici. Eşti credibil atunci cînd eşti onest.

- Giovanni şi Paola, tatăl şi mama, au două moduri diferite de a se confrunta cu pierderea copilului lor.

- Giovanni reacţionează, încearcă să transforme durerea în furie, să o înfrunte "ca un bărbat", dar nu reuşeşte. Paola lasă frîu liber durerii, care nu este nici furie, nici înverşunare, nici indignare. Ea are o atitudine mai puţin ateistă, ceea ce nu înseamnă că îşi găseşte alinarea în religie, dar e capabilă să încerce un soi de bucurie în scrisoarea Ariannei, prietena fiului ei, care nu ştie nimic despre accident. O bucurie iraţională: simte cum viaţa răzbate prin moarte. Pentru Giovanni, în schimb, moartea este moarte şi atît, este furie datorată pierderii fiului. A fost scena cel mai dificil de jucat. A trebuit să exprim bucuria în durere.

- În film, tatăl este vinovat de ceva în relaţia cu fiul său?

- Sentimentul de vinovăţie vine de undeva, din vanitate, căci cu toţii ne închipuim că suntem nişte zei pentru copiii noştri, şi aşa îi lăsăm pe ei să ne vadă. Erorile, care nu sînt greşeli grave, pot fi corectate. Iar copiii noştri trebuie să le accepte. Cel mai important este să ne îndeplinim rolul de părinţi, şi nu să-l înlocuim cu o relaţie de egalitate. Căci aşa rişti să-ţi privezi copilul de copilărie, inocenţă şi libertate. Libertatea de a lupta împotriva inamicului, inamicul putînd fi chiar noi. Trebuie să accepţi această animozitate sănătoasă şi să fii conştient că nimic nu e perfect.

- Aşadar, Giovanni nu poate fi acuzat că nu a acordat destulă atenţie fiului său?

- Giovanni cred că se consideră vinovat încă de la început: este un tată care este prea opresiv, incapabil să ia lucrurile mai uşor. Fiul său nu vrea să cîştige, iar tatăl nu acceptă aşa ceva: ca psihanalist Giovanni îşi dă seama de greşeala lui, dar nu e în stare să facă nimic ca să repare situaţia. E drept că fiul are o fire mai fragilă decît fiica, care e mai mare, şi are mai mult spirit combativ. Dar dacă drama nu ar fi avut loc, totul ar fi fost control, căci Giovanni este un tată bun.

- Înainte de premiera filmului, aţi afirmat că sînteţi sigură că aţi jucat într-un film foarte frumos. Dar sunteţi la fel de sigură că este un film onest? Faptul că face să curgă atîtea lacrimi nu poate fi privit ca un soi de şantaj moral?

- Nu există nici un fel de manipulare în acest film. Moartea e prezentă într-un mod teribil de concret. Toate gesturile care o însoţesc sunt concrete, nimic nu este spus sub formă de aluzie. O spun din nou, este un film frumos şi onest, în acelaşi timp.


Filmografie Laura Morante:

1980 - Oggetti Smarriti (Giuseppe Bertolucci)
1981 - La Tragedia Di Un Uomo Ridicolo (Bernardo Bertolucci)
1984 - Bianca (Nanni Moretti)
1985 - Le Due Vite Di Mattia Pascal (Mario Monticelli)
1987 - La Vallée Fantome (Alain Tanner)
1990 - La Femme Fardée (Jose Pinheiro)
1990 - Un Jeu D'enfant (Pascal Kane)
1996 - Ferie D'agosto (Paolo Virzi)
1998 - La Mirada Del Otro (Vicente Aranda)
2000 - Liberate I Pesci (Cristina Comencini)
2001 - La stanza del figlio (Nanni Moretti)
2001 - Hotel (Mike Figgis)
2002 - The Dancer Upstairs (John Malkovich)