Trei profeţi - Minority Report

În anul 2054, în Washington, poliţia poate să aresteze un criminal înainte ca fapta să fi fost comisă. Informaţiile provin de la trei Vizionari (sau Pre-Cognitivi), sibile fără voia lor, minţi în care e veşnic furtună, în care au loc descărcări de imagini profetice şi teribile; aceste imagini sînt proiectate pe nişte monitoare şi poliţia acţionează: "X, eşti arestat pentru viitoarea ucidere a lui Y, care urma să se întîmple la ora Z!"

Subiectul (dintr-o scriere din 1956 a lui Philip K. Dick) este foarte actual: ce se poate întîmpla cu principiile democratice, atunci cînd autorităţile, în efortul lor de a preveni o tragedie, se lasă conduse numai de calculele de probabilitate, trecînd peste prezumţia de nevinovăţie ("Îmi pare rău pentru ce voi face şi jur că n-am făcut nimic din ce-am făcut!", strigă un personaj) şi peste posibilitatea suspectului, a potenţialului criminal, de a se răzgîndi.

Acesta este Spielberg-omul cu o conştiinţă socială. Dar Spielberg-omul de cinema (în cel mai bogat sens al cuvîntului) este şi el în mare formă. Nimic din Minority Report (cu excepţia titlului) nu este banal. Sibilele percep ororile viitorului în imagini spectrale, evocatoare şi atît de frumoase în violenţa lor, încît amintesc de Carl Dreyer cel din Vampyr şi de Bergman cel din Persona şi Ora lupului / Vargtimmen (iar Spielberg prelungeşte omagiul, distribuindu-l într-un rol important pe Max von Sydow, actorul lui Bergman).

În acest film, Spielberg e mereu pe fază şi nerăbdător să încerce lucruri noi: e unul dintre cele mai bogate filme ale sale. El orchestrează o urmărire cu virtuozitatea aproape demonică a unui Buster Keaton, ne taie respiraţia cu gaguri fulgurante (toţi locatarii dintr-un imobil întrerupînd ce făceau pentru a lăsa roboţii-păienjeni ai poliţiei să se urce pe ei şi să le vîre în ochi raze luminoase, ca să-i identifice), ne duce în locuri care fac KO cele mai bizare coşmaruri ale noastre (sala de operaţie a doctorului care-i scoate ochii eroului urmărit de poliţie, ca să nu mai poată fi identificat), ne trăsneşte cu replici care fac răni ("Am fost blînd cu el! I-am luat îngheţată!", strigă un prezumtiv ucigaş de copii, la fel de jalnic precum ucigaşul din M al lui Fritz Lang), îl struneşte pe Tom Cruise (care joacă simplu, fără exces de zîmbete şi fără istericale), îşi controlează propriul sentimentalism prin duşuri de umor negru şi da, emoţionează. La un moment dat, fugarul (Cruise) şi sibila (Samantha Morton) încearcă să scape dintr-un shopping-mall încercuit. Ea îl călăuzeşte cu profeţii; ştie ce se va întîmpla cu fiecare om din mulţimea aceea, ştie mult prea mult. Mintea ei e un ambuteiaj sinistru de poveşti aparţinînd unor străini. Şi deodată, opreşte o străină, o prinde de mînă, o priveşte îngrozită şi îi spune să nu se ducă acasă, pentru că el ştie. Apoi îi dă drumul, dar memoria noastră nu vrea să facă acelaşi lucru. Cine este el? Ce anume ştie? Oare ce i s-a întîmplat necunoscutei, dacă s-a dus, totuşi, acasă? Sper pentru ea că nu s-a mai dus. Deşi trecerea ei prin film n-a durat mai mult decît o clipită, soarta ei a ajuns să conteze pentru noi. Cum reuşeşte Spielberg?