Ce naşte din Hannibal miei mănîncă - Red Dragon

De fapt, acest film proaspăt ieşit pe ecrane este prima parte a trilogiei al cărei erou e Hannibal Lecter. Scriitorul Thomas Harris a publicat romanul care stă la baza filmului în 1981, în 1988 a scos The Silence of the Lambs, iar în 1999 Hannibal. Cum se cam întîmplă, succesul unei singure ecranizări a atras nu numai ecranizarea unui roman ulterior, dar şi a unuia anterior, lucru care, să fim cinstiţi, îl bagă pe spectator într-o oarecare ceaţă. Memorabil pentru moda seriilor de filme este însă Star Wars / Războiul stelelor, unde timpul devine ceva extrem de relativ, fiecare nouă producţie trebuind s-o vezi cu degetul pe arborele genealogic.

Ce mi-a plăcut şi în acelaşi timp pot spune că mi-a displăcut la Red Dragon este că se ţine strîns de The Silence of the Lambs, dar şi, mi s-a părut mie, de alte filme celebre în care au jucat protagoniştii. Poate e impresia mea, dar Ralph Fiennes aduce sub pielea tatuată a psihopatului Francis Dolarhyde privirile triste, frustrate, rănite din English Patient (personaj cu care pe undeva şi seamănă, pe linia fizicului alterat care îl izolează de restul lumii, cu tot trecutul lui traumatizant) şi poate şi universul imaginar, bolnav din Spider de Cronenberg (pe care nu l-am văzut, dar ştiu că juca acolo un schizofrenic). Ralph Fiennes îşi umanizează însă atît cît poate personajul, îi dă puţină căldură, circumstanţe atenuante. Îl ajută şi scenariul, care îi propune idila cu o altă fiinţă prăpădită, nevăzătoarea Reba. Interpreta Rebei, Emily Watson, cheamă însă în ecuaţie Breaking the Waves al lui Lars Von Trier. E fragilizată, dar puternică. E o victimă, dar mai ales o învingătoare în faţa prejudecăţilor. Are un al şaselea simţ sau al cîtelea o fi, care o ajută să simtă oamenii, dar şi o naivitate în a căuta ce-i bun într-un om.

Hannibal Lecter este însă egal cu ce a fost pînă acum. Aceeaşi privire sticloasă, acelaşi rînjet înţelept şi distant, aceeaşi rigiditate corporală. Manierismul şi deranjează, dar îţi şi dă o senzaţie de siguranţă. Regizorul Brett Ratner a găsit echivalentul masculin ideal al lui Jodie Foster. Edward Norton are cam aceeaşi dozare de inteligenţă şi sex-appeal, de încăpăţînare şi fragilitate, are un aer de învăţăcel căpos şi persistent, chiar dacă evoluţia lui de-a lungul filmului (care merge în paralel cu cea a psihopatului D) se face nu fluent, ci împiedicat, ca de la treaptă la treaptă, şi e mereu verbalizată. Însă cuplul Hopkins-Norton funcţionează bine. Ce păcat că deja ştim ce-i poate pielea canibalului şi nu ne mai ia cu fiori cînd îşi sperie partenerul. E "plăcut", altfel, să revezi celebra celulă a lui Lecter, geamul de sticlă găurită, sertăraşul prin care se transmit dosare dintr-o parte în cealaltă, iar întîlnirea cu la fel de nebunul director de puşcărie (interpretat de Anthony Heald) e la fel de plăcută. Uneori ai senzaţia că actorii îţi fac cu ochiul ca şi cum ţi-ar spune: "Îţi mai aduci aminte? Nu-i aşa că ţi-a fost dor?", cum e o secvenţă în care Hopkins îi spune lui Norton: "Ca în vre-murile de odinioară".

La fel cum filmul se citează pe sine, de ce nu ar cita şi alte filme, de ce nu ar fi un fel de heciumpeci (aşa i se spunea în Ardeal pe vremuri pastei de măceşe), adică o amestecătură digerabilă, dulce şi groasă, de referinţe care să pună crimele şi ororile de pe ecran la locul lor, adică cel al spectacolului. Hannibal Lecter nu ne mai sperie cum o făcea în The Silence of the Lambs. El a devenit un personaj celebru şi îndrăgit. Fiind legaţi de el, şi ceilalţi nebuni din film devin acum prietenoşi într-un fel. Asta se vede fie şi numai din alegerea lui Ralph Fiennes în rolul "Dragonului roşu" (chiar dacă el atacă familia - celula de bază a societăţii americane). Ăsta e jocul - spectatorul confundă personajul cu vedeta şi viceversa (în cazul lui Hopkins, de care Lecter s-a lipit ca marca de scrisoare şi ca fluturele de gură - vezi afişul la The Silence of the Lambs.