Rafinament pierdut - Red Dragon

Sigur, nimeni n-ar putea spune că doctorul Hannibal Lecter (Anthony Hopkins) nu e rafinat. Urmăriţi-l numai la concertul orchestrei simfonice din Baltimore şi observaţi zbaterea îndurerată a pleoapelor sale, în faţa notelor false comise de un flautist. Dar asta nu-l împiedică pe politicosul doctor să invite orchestra la cină, la el acasă. Aperitivele sînt demne de toată atenţia, din trei motive: 1) sînt pregătite cu bun gust, minuţie şi cu ajutorul lui Grand Larousse de la cuisine; 2) sînt servite cu citate din Horaţiu; 3) sînt preparate din trupul flautistului care îl agresase pe Lecter. Ce spuneţi despre doctor - e sau nu e rafinat?

Adevărul e că acum cîţiva ani - după The Silence of the Lambs / Tăcerea mieilor (best-seller-ul lui Thomas Harris şi filmul lui Jonathan Demme) - nu mi-aş fi permis să-l iau peste picior pe Lecter. Pe vremea aceea, el era o creaţie autentică şi nu un bau-bau de duzină; se instalase în minţile noastre, ca o amintire obsedantă, în camera cu vederea cea mai bună spre lucrurile care ne sperie. Dar au urmat Hannibal (cartea şi filmul) şi, acum, acest Red Dragon (care este de fapt cea de-a doua ecranizare a primei cărţi în care apare Lecter).

Filmul Hannibal, o aberaţie fastuoasă, l-a aruncat pe Lecter în grand guignol şi în penibil. Red Dragon / Dragonul roşu nu e ridicol; e eficient - o porţie acceptabilă de divertisment. Dar Lecter nu mai tulbură; performanţele vocale ale lui Hokins - combinaţia aceea de orăcăit şi susur insidios - sînt acum mai degrabă amuzante, iar rolul lui mai degrabă episodic. Şi, în pofida distribuţiei excepţionale (Ralph Fiennes, Harvey Keitel, Edward Norton, Emily Watson), nu e nimeni să-l înlocuiască, în camera aceea din minţile noastre. Lecter ar fi trebuit să se ferece acolo, după The Silence of the Lambs, ca un coşmar pe care nu-l poţi înhăţa, ca să-l dai afară. Aşa, şi-a arătat faţa de prea multe ori, pînă cînd a devenit evident că şi-a pierdut dinţii.