Semnele iubirii - Serendipity

Se întîlnesc la magazinul Bloomingdale's, unde amîndoi îşi fac cumpărăturile de Crăciun. Şi...ceva se întîmplă: parcă tot universul s-a organizat, în seara asta, ca să le faciliteze întîlnirea. Merg la o îngheţată, merg să patineze în Central Park, seara e plină de semne care le spun şi le repetă că sînt perechea perfectă. Şi...o pală de vînt smulge din mîna ei bileţelul pe care-şi scrisese numărul de telefon. N-ar fi nici o problemă, dacă ea n-ar vedea una: ea (Kate Beckinsale) crede în semne şi în destin, şi pierderea bileţelului e un semn clar, destinele lor sînt separate, el (John Cusack) mai cere o şansă, îşi scrie numărul de telefon pe o bancnotă, ea cumpără ceva cu bancnota aceea, deci cum o vrea destinul, el cere încă o şansă, ea îşi scrie din nou numărul, pe un exemplar din Dragostea în vremea holerei, şi îl vinde unui anticariat, deci cum o vrea destinul, el cere o ultimă şansă, intră împreună într-un hotel, intră în două lifturi diferite şi, dacă apasă amîndoi pe butonul aceluiaşi etaj, e un semn, deci cum o vrea destinul, ea apasă pe 23, el apasă tot pe 23 şi...dracu' îşi vîră coada (nu-i o metaforă). Acestea sînt primele 20 de minute. Şi sînt clasice! Restul minutelor se umplu, evident, cu eforturile lor de a-şi da de urmă - un demers à la Conan Doyle, în care destinul ajută cu o parte din indicii.

În sfîrşit, un film la care sala era plină. Ar fi trebuit să fie mai plină, căci Serendipity ar putea fi comedia romantică a verii noastre - fără bravura stilistică a lui Amelie, fără un personaj de talia lui Bridget Jones, poate prea laborioasă ca să-ţi sucească minţile de tot, dar suficient de fermecătoare ca să crezi că ţi-a scos-o în cale destinul, într-una din zilele lui generoase.