Mă folosesc de acest prilej şi rog Guvernul, Parlamentul, preşedintele, ba chiar şi pe preşedintele suspendat să ia măsuri urgente pentru ocrotirea unei specii aflate, simultan, pe cale de dispariţie şi de apariţie. Practic, măsurile de protecţie ar viza ultimul individ şi singurul al acestei nişe rare care, trebuie spus, n-a existat niciodată în filmul românesc. E vorba despre Caranphilia Mioritensis, denumită popular Nae. Nae, adică Nae Caranfil, e un exemplar fosil, dar viu, descoperit în cel mai vechi, dificil şi demodat dintre straturile artistice: stratul clasic. Viaţa în stratul clasic e grea, iar această situaţie durează cam de trei milenii. E o lume dură, unde legea e făcută de forţă şi claritate, iar nuanţele au doar program de servitori. Aici talentul nu face playback, ideile nu poartă sutien şi umorul nu se ascunde după coloanele sonore. E, dacă vreţi, un spaţiu categoric şi răspicat, unde principiul onestităţii merge pînă la brutalitate. Filmul clasic e enunţul artistic fără scuze, expus major la riscul propriei prostii, un produs care nu lasă autorului portiţa mesajului neînţeles.
Ce caută Nae acolo, acum, cînd toată fauna cinemaului românesc stă îngrămădită în zonele superficiale, unde habitatul e bogat în premii uşor de doborît? Ei bine, ceea ce a căutat întotdeauna. Public. Caută săli de cinema pline, aplauze şi hohote de rîs. Îşi caută mitul irezistibil al copilăriei şi legenda propriului ego. Legenda Nae Caranfil. Restul e tăcere:
Restul e tăcere. n-a apucat încă să facă gălăgie, dar e prima operă de maturitate a fostului tînăr Nae. S-a născut dintr-un scenariu scris în 1988 şi premiat din abundenţă ani la rînd. O poveste care a încîntat multe jurii de festival, dar care a aşteptat aproape douăzeci de ani să se adune suma necesară. Construită cu ambiţii monumentale, pelicula se prezintă multicolor, vioi şi panoramic, sună încîntător şi are, după părerea mea, cea mai tare muzică de film din istoria zgomotului românesc de cinema. Acţiunea începe în 1911 şi se sfîrşeşte 40 de ani mai tîrziu, cînd toţi eroii mor, pe genericul de final. Pînă atunci însă, sîntem într-un Bucureşti caragialesc, liric şi rumen în obraji, aflat în pragul modernizării şi entuziasmat de propriile gesturi. Cinematograful fraţilor Lumière vine să ofere lumii ultima iluzie la modă: imortalitatea. Teatrul se cutremură de oroare, publicul aplaudă infidel noutatea, iar comunitatea de afaceri începe să se foiască. Grigore Ursache (Marius Florea Vizante) şi Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu) pornesc în aventura primei producţii româneşti de lungmetraj. Subiectul: marele Război de Independenţă din 1877. Scenariul e scris de junele Grig, iar finanţarea îi revine lui Leon, un mecena bombastic, obsedat de artă, dar destinat caricaturii. Cuplul îşi dezvoltă relaţia mai întîi pe inocenţă mutuală, apoi pe afecţiune şi amor propriu: fiecare se vrea autorul total al filmului. Leon se implică în producţie cu energia unui ţicnit patetic şi opera e gata să vireze în ridicol. Grig reuşeşte să rămînă regizor şi trage duble antologice cu scenele de luptă. În final, avem trădare: Leon ascunde asociatului său neaşteptatul succes de casă, iar posteritatea nu reţine numele adevăratului autor.
Există şi o femeie, iubita platonică a lui Grig, bovarica Emilia (Mirela Zeta), o actriţă în veşnică devenire şi animatoare de magnaţi. Ea şi alte cîteva personaje mărunte dau efectul de detaliu abundent şi bine lucrat, goblenul scenaristic al pretenţiosului Nae, care nu uită nici o clipă de puşca lui Cehov şi rotunjeşte finalul cu atenţia unui maniac. Filmul e o sumă de exclusivităţi, un total unificator de premiere. Avem o declaraţie de gabarit cinematografic, o demonstraţie de virtuozitate, o incursiune hollywoodiană în resursele noastre mici, o lecţie de scenariu şi umor, un nou şi acelaşi Nae Caranfil. Vorbim, poate, despre cel mai arătos film românesc făcut vreodată. Iar această pretenţie merită experimentată personal. Restul e plăcere.
Restul e tăcere,
Domino Film, 2007, cu sprijinul CNC şi Realitatea TV,
scenariul şi regia: Nae Caranfil.