Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Restul e tăcere

Filme în oglindă - Independenţa României versus Restul e tăcere


Man.In.Fest, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vremuri

Ce frumos era începutul de secol XX... Jacques Bergier şi Louis Powels descriu în Dimineaţa magicienilor cum se pregătea omenirea pentru un sfîrşit al istoriei á la Fukuyama: era sigură că ştiinţa ajunsese la ultimele consecinţe, nu mai era nimic de descoperit, ne aştepta un dolce far niente, un paradis terestru. Şi totuşi, omenirea greşea. Mai erau lucruri de născocit...

La 1902, democraţia parlamentară britanică vine cu o invenţie revoluţionară: lagărele de exterminare. Pe care le aplică, pentru prima dată în lume, populaţiei bure din Africa de Sud, ca pedeapsă pentru rezistenţa la ocupaţie. O metodă eficientă: în scurt timp, 40% din femei şi copii mor sub diferite pretexte. Tot la început de secol, în 1904, izbucneşte cruntul război ruso-japonez. Ruşii, înfrînţi la Mishima, fac revoluţia de la 1905, care o aduce cu sine pe cea de la 1917 şi tot restul. În SUA, tot o democraţie, între 1900-1914 indienii sînt supuşi unui program de spălare a creierelor demn de Orwell. Istoria, literatura, mitologia, limbile amerindiene sînt puse la index, defăimate, "demitizate" fără manuale alternative. Indienii de azi sunt o zecime din numărul de altădată. Pe la 1905 se pregătesc de măcel norvegienii împotriva suedezilor. Totuşi, scandinavii sînt civilizaţi. Pe plantaţii e linişte.

Cînd nu e linişte, ca în China lui 1900, opt state occidentale îşi dau mîna şi rezolvă problema. În sînge. Mai aproape de casă, la noi, avem ultraviolenţa de la 1907. În vecini, începutul de secol îi găseşte pe greci măcelărindu-i nestingheriţi pe aromâni în numele ortodoxiei. Imitaţi de bulgari, care-şi fac mîna pentru viitoarele atentate din Dobrogea interbelică. Neştiind că peste opt decenii un regizor din România, Lucian Pintilie, îi va ridica în slăvi prin filmul O vară de neuitat. Plus războaiele balcanice. Într-adevăr, frumoasă perioadă! Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, occidentalii au numit-o "La Belle Epoque".


Intră în scenă Leon Mecena

Estimp, România cunoaşte dezvoltarea pe multiple planuri. Nu toate meritorii, deoarece vîna balcanică moare greu. Atunci, ca şi acum, cîrnăţarii decid şi, din păcate, nu văd dincolo de mormanul de caltaboşi. Atunci, ca şi acum, bugetul culturii se distingea cu lupa. Atunci, dar nu şi acum, se mai găsea cîte un Leon Popescu, mare moşier şi apropitar, care să intre în rolul lui Mecena. Pe lîngă afaceri, girează proiecte numite astăzi pompos "de management cultural". Importă pe cheltuială proprie cele mai moderne instalaţii scenice pentru Teatrul Liric, al cărui proprietar şi finanţator era. Aduce un laborator cinematografic nedepăşit nici în anii '20-'30. Fără acest mare şnapan (căci a fost! Iar colaborarea s-a terminat cu proces şi scandal), echipa Aristide Demetriade-Petre Liciu-Constantin Nottara-Grigore Brezeanu, iniţiatorii filmului Independenţa României, în 1910, ar fi avut de aşteptat mult şi bine.


19 ani de preproducţie

... cum a avut de aşteptat Nae Caranfil. Căruia ideea i se transmite de la tată la fiu, de la Tudor la Nae (Caranfil). Părintele scrie despre Independenţa... mitul fondator al cinema-ului românesc. Fiul adaptează povestea sub titlul shakespearian Restul e tăcere... Apoi plimbă scenariul la Cannes, în 1988, anul lui Cinema Paradiso regizat de Tornatore. Cu care Restul e tăcere se înrudeşte fantastic prin atmosfera evocatoare, chiar dacă au conţinut diferit.

Nu putem decît să ne imaginăm ce o fi simţit Nae Caranfil urmînd periplul proiectului său de suflet preţ de nouăsprezece ani. Pînă la plecarea din ţară, avea probabil conştiinţa clară că un asemenea film nu se poate realiza aici şi atunci, datorită primitivismului ideologic. Apoi scenariul intră gaj în patrimoniul unei societăţi de producţie franceză, devenită falimentară. Timp de trei ani, autorul nu se mai poate apropia de scenariul vieţii lui. Are timp să se obişnuiască cu ideea că a pierdut pe veci drepturile asupra muncii sale. Le recîştigă în 1994.

De atunci, în toate interviurile, după E pericoloso sporgersi (1995), Asfalt tango (1997) Dolce far niente (1998) Filantropica (2001), regizorul, ca şi producătorul Cristian Comeagă vorbesc despre Restul e tăcere ca despre un iluzoriu film al viselor lor. Abia în 2006 se schimbă legislaţia, apar şi banii (peste 2.400.000 de euro - buget record pentru un film românesc de după 1989). Culmea, companii româneşti se oferă să preia rolul unui Leon Popescu al zilelor noastre. Producţia poate să înceapă în 2006.

Societarii Naţionalului din antebelic avuseseră şi ei de aşteptat, între înfiriparea ideii şi trecerea la acţiune, vreme de doi ani. Filmările la ceea ce avea să devină Independenţa României durează mult, din februarie pînă în iulie 1912, cu sprijinul Ministerului de Resboiu, care pune la dispoziţie 80.000 de soldaţi şi ofiţeri, ca şi generali veterani ai campaniei bulgăreşti, pe post de consilieri militari. Cineaştii trebuie să înveţe totul din mers.

Restul e tăcere beneficiază de învăţăturile şi greşelile trecutului. Filmările durează nouă săptămîni, în vara lui 2006.


Capodopera fondatoare

Independenţa României este un film al începuturilor. Înainte de a rîde de stîngăciile producţiei, să ne amintim că ea vine pe teren viran: TOTUL trebuia descoperit, inventat atunci şi acolo, cîtă vreme nu exista o experienţă care să ghideze. Momentele de penibil (scena Peneş-Rodica, din începutul filmului, jocul prost al lui C. Nottara - perfect în ton cu convenţiile actoriceşti ale timpului, încadratura proastă la "Construirea podului") trebuie contrapuse constatării că, într-o epocă a cinema-ului de bîlci, Independenţa e o rară tentativă de a face calitate. Cabiria lui Pastrone mai are de aşteptat, la fel şi The Birth of a Nation. Independenţa... rezistă prin momentele sale de frumuseţe. A i le nega ar însemna să refuzăm frescele lui Giotto pe motiv că nu respectă proporţiile picturilor clasice.

Ce găsim bun în film? În primul rînd, un firesc reconfortant în majoritatea scenelor, un joc expurgat de trombonisme, de eroisme de estradă. Asta într-o epocă a grandilocvenţei bombastice, a gesturilor ample şi ridicole. Apoi, firave, cîteva indicii de montaj (ca la luarea Griviţei), ba chiar de montaj paralel (serbarea cîmpenească alternată cu scena Consiliului de Coroană). Pe urmă, trebuie remarcat că operatorul Franck Daniau-Johnson dovedeşte, aproape în tot filmul, un remarcabil simţ al compoziţiei cadrului. E o constatare neaşteptată, de pus pe seama norocului începătorului, dacă nu ai întîlni aceleaşi calităţi vizuale în secvenţe din filmele lui Griffith, în unele pelicule româneşti (Călătoria familiei regale pe Dunăre - 1911, Cultura inului în România - 1911, Agricultura în România - 1911) sau în documentarele aromâne ale fraţilor Manakia.

Dar iată şi o selecţie de momente memorabile (identificat după intertitluri - şi ele remarcabile prin concizie):

"Asta-i muzica ce-mi place" - scenă filmată la firul ierbii. În stînga, o movilă în amorsă dă tridimensionalitate scenei; remarcabilă fineţea şi economia în jocul actorilor, mai ales la Aristide Demetriade, în rolul regelui Carol.

"Tabăra românilor" - o scenă frumos etajată în adîncime, cu acţiune în planul unu, doi şi trei.

"Îmbarcarea" - din nou, realism şi simplitate, mai ales în jocul grupului de notabilităţi. Nimic deranjant, nici un pic de Sarah Bernhardt.

"Debarcarea generală" - cu filmarea coloanei în racursi, cum vom întîlni mai tîrziu la Eisenstein.

"Predarea drapelului" - o scenă absolut superbă. Domnitorul în prim plan, în dreapta sus; şirul de călăreţi şi coloana care se apropie formează liniile de fugă ce orientează savant (sau "involuntar") privirea spectatorului către centrul de interes, persoana regală. Din nou joc economic, reţinut.

"Armistiţiu pentru îngroparea morţilor" - nimic bombastic, nimic declamatoriu, pur şi simplu soldaţi din ambele tabere îngropîndu-şi camarazii morţi. Foarte ataşant.

"Un atac turcesc". Decorul: drum prăfos de ţară, ofiţeri şi soldaţi români în prim-plan. În plan îndepărtat, un sat la fel de prăfuit, din care ies la atac turcii. O linie de salcîmi se unduieşte furioasă sub vînt - un moment similar celui din Yojimbo de Kurasawa, în care samuraiul (Toshiro Mifune) provoacă, prin simpla prezenţă, un vortex, mărturie a forţei sale ascunse. La fel, în scena românească, ai impresia că vîntul e provocat de chi, energia vitală a luptătorilor ce se pregătesc de ciocnire. Oricum, stranie senzaţia de a vedea cum bătea vîntul în Cîmpia Română la 1912. Scena se continuă cu o cavalcadă, unde apare şi celebrul bemol - mortul care, plictisit de atîta agonie şi speriat de cavalerie, învie brusc, se ridică hotărît şi iese din cadru. Numele lui o fi fost Lazăr?

"Tristul convoi" - o coloană de prizonieri turci escortată prin zăpadă de cavalerişti români. Un caz clasic în care o eroare tehnică - supraexpunere datorită diafragmei prea deschise - se transformă în virtute. Imaginea, de o ciudată delicateţe, ca şi contrastul dintre albul orbitor al zăpezii şi prizonierii mizerabili, transformă momentul anodin într-unul memorabil.


À la Nae Caranfil

Un film ca un serviciu de porţelan de Swansea. Totul minuţios lucrat, începînd cu genericul de deschidere în limba şi cu uzanţele de la debutul veacului XX (rareori am văzut un generic aplaudat ca acesta!). Imaginile prelucrate să reproducă nuanţele pastel, din cărţile poştale Belle Epoque, cadre filmate precis şi elegant. Jocul foarte bun al lui Marius Vizante (Grig Brezeanu), într-un rol de maturitate. O extraordinară compoziţie pentru Ovidiu Niculescu (Leon Popescu), cum rar s-au mai văzut în filmul românesc în ultimii 17 ani (un personaj total diferit de actorul care-l joacă!). O partitură exactă a Mirelei Zeţa. Ca regulă, prestaţii actoriceşti bune, pînă la cel mai mărunt rol.

Un film cînd sentimental, cînd cinic, dar refuzînd atent dulcegăria, lacrimogenul, ca şi grosolănia. O cinematografie evocatoare, ironic-sămănătoristă, atît cît trebuie pentru evocare; un film tandru, profund, dar nu emfatic. O coloană sonoră pe măsură. Toate fac din Restul e tăcere unul din filmele mari ale cinematografiei româneşti (şi nu ne putem mîndri că am avea multe!).


Destine paralele

Independenţa României a cunoscut în 1912 o distribuţie demnă de Bronenoset Potemkin / Crucişătorul Potemkin. Leon Popescu a avut grijă să-l lanseze la Budapesta, Viena, Paris, în Anglia, dar şi în ţările Mittel-Europei. Cenzura italiană îl interzice. În Regat, Banat şi Transilvania, românii îl primesc în delir. Un delir similar celui de la premiera mondială cu Restul e tăcere, de la Cluj. Probabil că atmosfera de atunci va rămîne una din poveştile frumoase de care cinematograful nu e sărac. Filmul a ajuns la Cluj tîrziu în festival, la cîteva ore după terminarea montajului. A avut parte de o sală Republica arhiplină, strînsă la ora 11 noaptea cu un zvon transmis din gură în gură. Nu ştiu cît de aşteptată a fost "generaţia aşteptată", dar, în mod cert, Restul e tăcere a fost un film aşteptat, aş spune, aproape cu isterie. Reprezentaţia în sine ar fi un bun (şi rar) exemplu de fuziune a publicului cu filmul de pe ecran.


Restul e tăcere

Filmînd Independenţa României la douăzeci de ani, Grigore Brezeanu moare la douăzeci şi şapte, de tuberculoză. Îl urma, la un an distanţă, pe Leon Popescu. Mecena şi-a trăit ultimele clipe nebun cu acte în regulă, declarat astfel în justiţie, la cererea grijuliei sale familii. Motivul esenţial care i-a convins pe judecători: băga bani în artă fără să "grijască" a i se întoarce oarece profit îndărăt. Avem aici, poate, o mentalitate socială difuză, care explică multe în plan cultural. Azi, ca şi acum un secol.

Dintre cele aproape douăzeci de filme produse de "Filmele de artă Leon Popescu", majoritatea ard în incendiul ultramodernului său laborator. Independenţa României supravieţuieşte ca prin miracol, o putem vedea şi astăzi. Chiar dacă în 1957 e ciuntită de 150 de metri de peliculă, tăiaţi direct din original şi lipiţi la o producţie oarecare. Cît despre filmul lui Caranfil, destinul festivalier ingrat nu-i eclipsează meritele. Nu este un film de conjunctură, făcut pentru juriu. E o producţie de cursă lungă, din ce în ce mai bună pe măsură ce trece timpul. Ca un vin vechi. Un film de văzut cu acelaşi interes şi peste treizeci sau patruzeci de ani. Tot aveam şi noi nevoie de-o poveste care să ţină loc de Pe aripile vîntului. Restul...



 Toate articolele despre Restul e tăcere


1 comentariu

  • Comparatie care tradeaza
    Constantin Iancu, 14.02.2010, 23:04

    Teoretic e meritoriu ca autorul compara "Independenta Romaniei" si cu alte filme romanesti. Insa comparatiile il tradeaza. Nu prea credem ca a vazut filmele mentionate, mai ales "Agricultura in Romania". In orice caz comparatia cu filmul "Cultura inului" e neavenita caci acest film e didactic si a fost realizat mult mai tarziu, in 1929, nu in 1911 precum pretinde H.D.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Horaţiu Damian


Alte articole

 Nae Mihăileanu - La source des femmes precum Restul e tăcere, Mihai Brezeanu
 Povestea din poveste - Restul e tăcere, Eva Weissman
 Nae Caranfil, un maximalist - Restul e tăcere, Alex. Leo Şerban, un dialog cu Sever Voinescu
 Restul e tăcere va reprezenta România la selecţia pentru Oscar 2009, Comunicat de presă
 Seducţia unei noi arte: cinematograful - Restul e tăcere, Eduard Ţone
 Toate articolele despre Restul e tăcere


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer