Seducţia unei noi arte: cinematograful - Restul e tăcere

Încă mai cred că Filantropica e cel mai bun film românesc de după Revoluţie. Prin urmare păstrez pentru Nae Caranfil o stimă aparte şi, de fiecare dată când trec pe lângă un cerşetor, îmi imaginez că mâna lui întinsă trebuie să spună o poveste "ţapănă" ca să primească pomană. Doar că de 5 ani încoace, stimabilul Nae se îngropase în propriul succes şi declanşase o "tăcere"greu interpretabilă şi rumegabilă.

Orice silenzio are şi momentul în care se transformă în urlet. Caranfil a simţit asta şi şi-a transpus tăcerea în titlul unui nou film. Cum omului nu-i place să lege neapărat lucrurile de perioada-aia-de-dinainte-de-'89, a ales ca epocă pentru noua producţie una mult mai veche. Cu 100 de ani mai veche. Şi o poveste care are toate premisele de a se transforma, fie şi acum, într-o adevărată legendă: cum a luat naştere primul film de lung metraj românesc, Independenţa României pe numele lui oficial.

Nae Caranfil a mizat pe doi actori cu care a lucrat şi la Filantropica. Marius Florea Vizante, în rolul lui Grigore, cel care are ambiţia de a fi regizorul Independenţei şi Ovidiu Niculescu, finanţatorul Leon sedus de noua artă cinematografică, fără de banii căruia Independenţa României ar fi rămas doar o frumoasă idee pe hârtie. Cei doi, urmaţi îndeaproape de o vivace dar încă modelabilă Mirela Zeta (în rolul Emilia) reuşesc să aducă la un nivel competitiv o producţie care porneşte oarecum în ideea de comedie pentru a sfârşi în cea mai adâncă tragedie. Caranfil mizează pe un scenariu care nu respectă întocmai adevărul istoric. Deşi iniţial se credea că Grigore Brezeanu a fost regizorul filmului, o serie de documente descoperite în 1985 (şi interpretate, culmea, chiar de către Tudor Caranfil, tatăl lui Nae) scot la iveală faptul că adevăratul regizor ar fi fost, în fapt, Aristide Demetriade, cel care în filmul real joacă rolul regelui Carol I.

Poate că asta are însă mai puţină importanţă, Restul e tăcere intrând sub incidenţa ficţiunii şi nu a documentarelor. Este remarcabilă redarea atmosferei epocii (doar pe vremuri mai vedeai aşa ceva la un film românesc - de aici, poate, şi bugetul record - 2,4 milioane) dar şi calitatea impecabilă a imaginii şi sunetului, două elemente care de cele mai multe ori şchioapătă atunci când vorbeşti de filmele din Carpaţi. Am devorat cu nesaţ pelicula, la început cu ochii lipiţi de ecran, apoi ceva mai detaşat, în final, chiar relaxat şi, poate, uşor dezamăgit. Nereuşind să iasă (nu avea cum) din chingile unui scenariu destul de strict (pe care, în definitiv, l-a scris el însuşi) Caranfil nu reuşeşte să surprindă cu adevărat spectatorul, aşa cum o făcea acum 5 ani în Filantropica şi chiar în mai vechiul Asfalt tango. Umorul de care în principiu regizorul nu duce lipsă nu pare a fi în elementul lui, cu toate că personajele - hilarul Grig şi boemul Leon - l-ar fi putut exploata mai mult. Am reţinut însă dialogurile spumoase dintre Grig şi regele Carol - replici subtile şi definitorii. Asta nu înseamnă că... restul e tăcere, dar parcă-parcă mi-aş fi dorit ceva mai mult zgomot.

(trei stele)