De fiecare dată cînd avem de-a face cu reprezentanţii unor meserii, alta decît a noastră, mai speciale (sau specioase, cum zice multă lume, inclusiv intelectuală, crezînd că specios e o formă mai hoaţă, mai... specială pentru special, iar nu - ceea ce e în realitate - un sinonim rar frecventat pentru aparent, înşelător, iluzoriu), de fiecare dată - zic - cînd întîlnim, de pildă, un medic sau un pilot de avion sau - ştiu eu - un speolog, ne aşteptăm nu doar ca din gura aceluia să izvorască, referitor la propria lui profesie, numai lucruri înţelepte, dar şi ca omul să aibă la degetul mic tot ce ţine de respectiva profesie şi să rîdă superior de eresurile cu largă circulaţie legate de ea. (Sînt foarte mîndră de fraza pe care am confecţionat-o şi care, cu un pic de abilitate, poate fi citită dintr-o răsuflare: o propun, fără să cer drepturi de autor, studenţilor la Actorie, ca exerciţiu de vorbire. Desigur, nu-mi închipui că propunerea ar putea avea succes. Nici ei nu trebuie să-şi închipuie.) Nu ne gîndim, spre exemplu, nici o clipă că doctorului poate să-i fie teamă de curent (curentul de aer) ca posibilă sursă de gripă ori de clanţa uşii ca posibilă sursă de SIDA. În realitate, de îndată ce iese pe uşa cabinetului, discipolul lui Hipocrat încetează să mai fie un zeu oficiind mistere inaccesibile profanului şi devine un "civil" inocent şi inofensiv, care e capabil - ce-i drept - să acorde primul ajutor dacă dă peste cineva căzut în stradă, dar e la fel de dezarmat, psihic, ca orice simplu muritor în faţa atacului - nu atît al microbilor sau al fungilor, cît al clişeelor şi al prejudecăţilor. Sanitare, în cazul dat.
În cîmpul teatral, criticii, mai cu seamă (ca intelectuali ai grupului), nici nu visează că, de pildă, un regizor sau un actor poate spune, vorbind despre o reprezentaţie unde a fost spectator, "Piesa pe care am văzut-o aseară...", ştiut fiind (mai ales de către critici) că la teatru te duci ca să vezi nu piese (pe alea le citeşti sau le asculţi), ci spectacole, montări, producţii - mă rog, puneri în scenă ale piesei. Numai - pardon de expresie - ignoranţii se pot exprima atît de simplist, ba chiar atît de incorect. De fapt însă, cînd uită că e om de meserie, omul de teatru zice şi el, ca tot omul, "piesă" în loc de spectacol, "hol" în loc de foaier şi "fetele-alea" în loc de secretariat literar. Ceea ce, în esenţă, nu-i tocmai o crimă.
Situaţia se schimbă însă un pic atunci cînd se ajunge la discuţiile pur profesionale. Acolo nu mai e admisibil să emiţi panseuri de diletant stîngaci, în virtutea locurilor comune pe unde te-ai plimbat tu cîndva, ca un cetăţean cumsecade, fără obligaţii şi răspunderi. Acolo, diletantismul costă şi se plăteşte.
Una dintre "acţiunile" care au "dat semnalul" absurdului scandal din jurul premiilor UNITER de anul acesta a fost "retragerea" de pe lista competitorilor a unui actor nominalizat la categoria Rol secundar, pe motiv că aportul său la spectacol l-ar fi "îndreptăţit" să concureze la categoria Rol principal; s-au dezlănţuit, de-aici, tot soiul de controverse cînd mai dulci, cînd mai acide între nominalizat şi nominalizatori, între membrii juriului de premiere, între critici, între critici şi regizor(i), între - bănuiesc - actori şi regizor(i) etc. (Au lipsit din controversă, din cît mi-am dat seama, spectatorii plătitori, pe care, spre surprinderea profesioniştilor, îi interesează la teatru - şi la premiile lui - cu totul alte lucruri.) Împrejurarea nu e una izolată. Acum vreo trei-patru ani, ca membru al juriului de nominalizări, am fost şi eu interpelată (e adevărat, cu haz şi pe ton calm) de către unul dintre cei trei "finalişti" de la aceeaşi categorie - şi pe aceeaşi temă: omul (care, de altfel, a şi luat premiul, la Gală) era convins că rolul său în spectacol era unul principal şi resimţea o vizibilă (şi mai ales audibilă) nemulţumire la gîndul acestei de-gradări. Diferenţa de reacţie dintre cei doi nemulţumiţi traduce, mă tem, diferenţa dintre cantităţile de paranoia aflate în libertate în societatea românească în intervalul cîtorva ani - dar nu despre asta e vorba acum. Aflînd despre retragerea "catindatului" cu pricina, în primăvară, am bănuit că ea avea la origine îndemnurile unui prost-sfătuitor, care putea fi o mamă sau o iubită "civilă" ("Păi cum, îngeraş, tu eşti de rol secundar cînd toată seara numai la tine m-am uitat?!"), ori propriul orgoliu ("Păi... biiip, după ce m-au biiip ca pe un cal şi-am scos spectacolul din biiip să mă ia de tîmpit şi io să nu fac nimic, biiip biiip de biiip?!?"). Regretabil, fireşte, dar... mă rog, crimă scuzabilă. Iată însă că în timpul unei dezbateri profesionale la care participă şi regizorul spectacolului în chestiune vine vorba despre povestea retragerii. "Păi, normal că s-a recuzat" - zice acesta - "că doar ăla nu e rol secundar: băiatul stă în scenă de la început pînă la sfîrşit, şi nu stă degeaba!".
Nu fac acum şi aici teoria literaturii, a dramei sau a chibritului cu diferenţa dintre întinderea unui rol şi funcţia, statutul ori ponderea lui în structura conflictului ş.a.m.d. Nu fac nici vreo comparaţie cu Oscarurile cinematografice şi cu nenumăraţii actori uriaşi, geniali sau pur şi simplu foarte buni care au concurat, de-a lungul timpului, pentru un trofeu atribuibil rolului lor secundar din cutare film. Fac doar pe proasta şi oftez: păi, dacă şi dumneata, bobocule, care... orişicît... credeam că... atunci de la coana Miţa sufragioaica mai poci eu să am vreo pretenţie?