N-aş vrea, dar trebuie. N-am încotro. Sunt nevoit. Deşi am mai folosit recent, în analizele filmelor The Prestige şi The Illusionist, rapeluri la celebrul The Sting al lui George Roy Hill, este inevitabilă revenirea la cea mai celebră "Ţeapă" (mai degrabă decât Cacealma - vezi şi versiunea franceză: L'Arnaque, cum pe bună dreptate preciza Romulus Vulpescu) din istoria cinematografului. Dar, ca să nu mă repet, vă invit să meditaţi şi la alte titluri de referinţă ale genului - bunăoară Le Cerveau, de Gérard Oury, Sept hommes d'or, al lui Marco Vicario, neuitatul How to Steal a Million, al titanului Wiliam Wyler, simontemplarianul The Fiction Makers, de Roy Ward Baker, Diamonds, de Menahem Golan, sau numeroase episoade cu subiect similar din Mission: Impossible (întâmplător, în România, serialul s-a lansat cu acea misiune în care trimiteau mâţu' dresat pe puntea suspendată să fure colierul) - sau, de ce nu, tot prin acea perioadă, serialul de bandă desenată Les Aristocrates, din Pif Gadget. Toate fac parte din acelaşi gen: povestiri cu "misiuni imposibile" (de obicei, furturi) îndeplinite de câte o echipă heteroclită, amuzantă, compusă din personalităţi distincte şi tensiuni interne creatoare, şi care chiar şi când dă cu stângu-n dreptu', tot ceas merge.
În siajul acestui onorabil gen de entertainment pur vine şi serialul Ocean's... care, din păcate, dă şi el cu stângu-n dreptu', da' decât ceas, merge mai mult clepsidră - adică, tot cu capu-n jos.
Primul episod, Ocean's 11, fusese un exerciţiu onorabil, completat oarecum acceptabil de Ocean's Twelve - că rămăseseră niscai cozi de peşte la sfârşit. Dar, vorba neamţului, "alle gutte dinge sind drei" (adică "toate lucrurile... aşa, sunt trei"), deci a trebuit musai să scoată şi trechela - care, sărmana, trechelită rău fiind, îşi trechelizează trechelia mai ceva ca trechineloza - nu, că asta era cu "tri"... în fine.
Paraponul pleacă de la scenariu, care e inutil de încâlcit. Va să zică, marele rechin al cazinourilor, Willie Bank (Al Pacino), îl nenoroceşte pe concurentul său Reuben Tishkoff (Elliott Gould). De ce? De chichi - mai bine zis: 1) fiindcă poate; 2) ca să avem un film. Aşa că Danny Ocean (acelaşi George Clooney) îşi adună gaşca veselă şi pun la cale o răzbunare ce n-a văzut... Las Vegas-ul. Şi asta-i ceea ce vom vedea în film.
Primele secvenţe abundă în vorbărie, încercând să ne explice cam 10% din ce s-a întâmplat cu Bank şi Tishkoff. Multe elipse, jargon financiar şi de business, contări pe "las-că lumea ştie", deci pricepem doar vreo 3%. În continuare, când Ocean şi ai lui îşi încep pregătirile, procedeul se repetă - de data asta, ţinându-ne în ceaţă pe principiul "las' c-o să vedeţi voi!" Foarte frumos, oricine ştie că e interzis ca într-un film, roman, etc., să-ţi arăţi toată mâna de la început - dar întâiul sfert ale acestui 13 Oceanic e atât de confuz, încât când în sfârşit începi să te lămureşti cam ce mişcă şi încotro, e cam prea târziu: te-a pierdut, ca spectator. De unde acum ar fi trebuit să tragem aer în piept şi să ne zicem: "Mamăăă, ia să vedem ce-o să se-ntâmple!", mai degrabă cugetăm: "Aha. Bine. Păi... să vedem..." (Asta-mi aminteşte comentariul cuiva despre The Fountain a lui Aronoffsky, în sensul că, în prima jumătate a filmului, te tot întrebi: "Ce se-ntâmpl-aicea, dom'le?", iar în a doua îţi tot spui: "A, da.")
Ei, şi de la acest început stufos (şi trenaaant, maică, pic de haz şi pic de nerv!) se trage toată boala filmului - care comite un păcat de neiertat pentru genul respectiv, al "misiunilor imposibile": marşează strict pe cartea spectacolului (oricum îndoielnic), eludând complet mecanismele logice ale acţiunii. Păi, Brian şi David, dragilor (Koppelman şi Levien, ăia cu scenariul), şi Steven (Soderbergh, ăla cu regia - şi cu imaginea, că noi suntem policalificaţi!), nu merge aşa! Nu merge să imaginaţi o însăilătură vagă şi aproximativă de mişmaşuri, matrapazlâcuri şi machiaverlâcuri, lăsată doar în linii mari şi punctată pe ici pe colo cu câte-un momenţel din funcţionarea complicatei maşinării, pe ideea că spectatorul o să umple el golurile, că-i băiat bun. Spectatorul nu-i băiat bun, spectatorul e un aparat psihologic pe care dacă nu-l respecţi, îl pierzi. Amintiţi-vă cum mergeau acele incredibile ceasornice ale lui Jim Phelps (Peter Graves), ale lui Simon Dermott (Peter O'Toole), ale inegalabililor Henry Gondorff şi Johnny Hooker (Newman şi Redford). Acolo era evident că fiecare ţeapă era gândită până-n cele mai mici amănunte, iar elementele alese spre explicitare se articulau atât de precis şi sclipitor, încât elipsele se completau de la sine, şi nu-ţi mai rămânea decât să sufli: "Phiuuu... Bă-ccce le-a dat prin minte!" Aici, intriga e confuză, cacealmalele scârţâie, subploturile abundă (cretinoid de inutil - şi lipsit de imaginaţie - cel cu fabrica din Mexic unde se prepară plasticul pentru zaruri), dramaturgia se târăşte, iar regia e conştiincioasă şi atât - şi complet lipsită de har. Soderbergh ăsta filmează... băi nene, de zici că-l doare burta! Nu ştiu dac-a văzut cum plimba Scorsese camera peste jetoane, rulete, cărţi, jackpoturi şi toate cele în Casino, să zicem că da - da' vorba aia: şi la ce i-a folosit? (Şi dacă tot suntem la Soderbergh, el semnează şi imaginea, cu pseudonimu-i "Peter Andrews"; frumos că se vrea filmmaker total, da' ce se vede pe peliculă e un kitsch total - acelaşi ghiveci de culori suprasaturate, ceruri sinilii, lampadare super-portocalii, rochii roşii de zici că-i Carrie White cu găleata de sânge vărsată pe ea - aşa că vă-nchipuiţi ce se-ntâmplă cu plastica filmului când intrăm în cazinou, care-i un univers kitsch prin definiţie. Jalea de pe lume!)
Culmea - singurul fir al tramei care poate fi urmărit cap-coadă e şi cel mai redundant: povestea inspectorului hotelier căruia şmecheraşii noştri îi asigură un sejur de infern la Bank. Ca să nu mai spun că diverse scamatorii, pe lângă că-s tautologice, mai sunt marcate şi de puericultură - ăsta, puerilitate - ca de pildă seismograful de hohă împins sub nasul lui Bank în cel mai neverosimil mod, pentru a fi pus apoi la loc de cinste în cabinet - pentru că are-n el cameră de monitorizare! Adică, las-o jos că gâgâie! (Ca să nu mă repet.)
De fapt, secvenţa asta e simptomatică - pentru că filmul ni-l prezentase din start pe Bank ca pe un tip invincibil, nu numai putred de bogat, dar şi impenetrabil cu tot cu fortăreaţa lui. Or, pe tot parcursul acţiunii marele baştan reacţionează fix ca ultimul ageamiu, iar amicii noştri intră ca-n brânză - sau, că rog, ca-n caşcaval, pentru că aproape fiecare truc dă greş, aşa că ei aplică "planul B", şi-atuncea merge. A, şi încă o chestie: cam la fiecare componentă a misiunii, expertul de resort declară solemn: "N-o să meargă în veci!", echipa insistă: "Hai te rugăm!", el se înduplecă, "Okay, daţi-mi un laptop", şi peste cinci minute: "Gata, aşa o facem!" Nici când ne jucam de-a hoţii şi vardiştii, în spatele blocului, acu' patruj de ani, nu eram chiar atât de tâmpiţi.
Probabil aţi dedus deja că pe lista de păcate a celor Treispce Oceanici se înscrie la loc de cinste şi supralicitarea. Adică ei vor să-l... (începe cu f) nu doar pe-o direcţie, nu pe două, ci pe vreo patru, cinci în acelaşi timp - şi le merge, dom'le! Le merge!
Altă belea, să vezi şi să nu crezi, e Al Pacino - într-unul dintre cele mai negândite contre-emploiuri din viaţa lui. A fost el Milton (Milton... adică Dracul), a fost Frank Slade, a fost Vincent Hanna (ca să alegem doar unele roluri vag apropiate de Bank, tipologic, caracteriologic şi temperamental), dar aici nu rimează nici de frică. Practic, nu intră deloc în rezonanţă cu armonicele celorlalte personaje - în speţă, ale celor treişpe care-i fac limba cravată. Rămâne exterior, convenţional, fals pân-la Dumnezeu. Dacă tot voiau un superstar superheavy în rolul supernegativ, puteau să comande şi ei un Nicholson, un Tommy Lee Jones, un Gheorghe Dinică, ceva - nu pe Pacino!
Altfel, restul băieţilor sunt de comitet. Clooney, Pitt, Damon & Co. sunt simpatici, joacă-n doru' lelii, mai mult bucuroşi că iar s-au întâlnit decât cu gându' la personaje, aşa că afişul e asigurat. O să dea buluc destulă lume.
Şi, ca să fim drepţi, o să zâmbească. De vreo patru, cinci ori... hai şase.
21 iunie, 2007, 05:15-06:11
Bucureşti, România