Să fiu al naibii dacă pot să înţeleg care-i treaba cu seria Ocean's Eleven: cum a ajuns la episodul trei? OK, îmi dau seama ce înseamnă un film cu George Clooney, Brad Pitt, Matt Damon şi Andy Garcia în rolurile principale. Problema e că nici la Ocean's Eleven (2001), nici la Ocean's Twelve (2004), nici la Ocean's Thirteen - Acum sînt 13, nu am avut senzaţia că văd chiar un film cu ei, ci mai degrabă o stratagemă pusă la cale de ei pentru a fi cu toţii în acelaşi loc zi de zi, astfel încît să le fie mai uşor să se adune la cîrciumă seară de seară. Mi s-ar putea răspunde că asta era şi ideea - spiritul pe care această serie încearcă să-l reînvie: întreaga chestie are la bază un film din 1960, intitulat tot Ocean's Eleven, care, la rîndul lui, nu era mult mai mult decît un pretext găsit de Frank Sinatra pentru a petrece cu gaşca lui (Dean Martin, Sammy Davis Jr., Peter Lawford) pe banii Hollywood-ului. Ce mă deranjează aici e implicaţia (mult mai făţişă la noua gaşcă decît la Sinatra şi ai lui) că spectatorului i se face o mare cinste permiţîndu-i-se să asiste la întrunirile unor oameni atît de cool, chiar dacă aceştia nu fac propriu-zis nimic. În fine, în principiu fac ceva: devalizează cazinouri construite din bani murdari. Dar în esenţă nu fac nimic - sau şi mai rău: momentul acela cu George Clooney din Ocean's Twelve, în care începe să oprească trecători şi să-i întrebe dacă îl consideră bătrîn, e, în experienţa mea de spectator, singurul moment cu George Clooney (mă rog, nepunîndu-l la socoteală pe acela, absolut demoralizant, în care am observat mameloanele de cauciuc de pe costumul lui de Batman) în care mi-a venit să-mi acopăr privirea. Aşa înţelege Clooney să fie Cary Grant-ul epocii noastre? Pentru Grant, certitudinea că orice bărbat din lume şi-ar fi dorit să fie în pielea lui nu era un motiv de răsfăţ, ci, dimpotrivă, un motiv de a-şi păstra distanţa; tocmai distanţa aceea (cu avertismentul ei implicit că pielea lui s-ar putea să nu fie un înveliş atît de confortabil cum pare) e cea care-l face mai atrăgător decît orice alt bărbat al ecranului, şi Clooney ar trebui să ştie asta. Dacă el şi cu regizorul Steven Soderbergh ar fi vrut să scoată un divertisment onorabil din Ocean's Eleven, nu s-ar fi luat după ce făceau Sinatra şi ortacii lui atunci cînd n-aveau chef să lucreze (la urma urmei, e o dovadă de respect pentru Sinatra să te gîndeşti că, în calitatea ta de simplu muritor, nu-ţi poţi permite tot ce-şi permitea el), ci după ce-au făcut Cary Grant şi Alfred Hitchcock în To Catch a Thief: tot un film cu hoţi-gentlemeni şi tot o bagatelă, fără mari sclipiri în materie de suspans sau de gaguri, dar, sub aparenţa asta de laxitate, un film perfect serios în legătură cu misiunea lui de seducţie. Adevăratul cool nu înseamnă să nu-ţi dai silinţa, ci să nu laşi să se vadă cît de tare îţi dai silinţa.
Acestea fiind zise, Ocean's Thirteen e cu siguranţă un film mai puţin leneş decît predecesorul său; cu excepţia unui moment în care Clooney şi Pitt încep să lăcrimeze în timp ce se uită la emisiunea lui Oprah Winfrey, starurile se întind mult mai rar spre spectator în ideea de a fi scărpinate între urechi. De data asta, Ocean (Clooney) şi tovarăşii lui plănuiesc să aducă la sapă de lemn, încă din noaptea inaugurală, cazinoul unui anume Bank (Al Pacino), care a îndrăznit să-l ţepuiască pe tovarăşul lor Reuben (Elliott Gould). Andy Garcia - antagonistul primelor două episoade - e de astă dată de partea lor (vrea să-l pedepsească pe Bank pentru că "monstruozitatea aia căreia el îi zice hotel îmi umbreşte piscina"), iar Ellen Barkin completează distribuţia în rolul secretarei lui Pacino. E o distribuţie plină de ecouri istorice (Pacino şi Barkin au făcut un cuplu extrem de sexy în Sea of Love, iar Garcia a moştenit imperiul lui Pacino în Naşul III), dar, spre cinstea lui, regizorul nu se foloseşte de ele pentru a încerca să dea filmului său o greutate pe care acesta n-o merită. Ca de obicei, Soderbergh amestecă momentele de pregătire a planului (care presupune inclusiv provocarea unui cutremur) ca un crupier care bate cărţile şi, tot ca de obicei, e satisfăcător să vezi cum fiecare carte pică la locul ei şi pasenţa iese. Dar tot e ceva absurd în disproporţia dintre talentul implicat şi rezultatul obţinut. Înţeleg că Ocean's Thirteen nu vrea să fie mai mult decît echivalentul unuia dintre cocteilurile alea uşoare la care tot sug personajele, dar, chiar şi în termenii ăştia, nu putea fi şi el mai tare, mai efervescent, mai euforizant, mai stimulant, mai afrodisiac, mai ştiu-eu-cum? Ce se întîmplă cu mega-divertismentele astea hollywoodiene? Parcă niciodată n-au fost atît de proaste ca în vara asta: Shrek 3, Pirates of the Caribbean 3 şi acum Ocean's ăsta... Ce se mai poate spune despre o vară în care singurul lucru bun care se mai poate întîmpla este Die Hard 4?