Interviu cu Sophia Coppola - The Virgin Suicides

Î. Ce v-a atras cel mai mult la The Virgin Suicides?

R. Dacă aş fi fost scriitor, aceasta e cartea pe care mi-ar fi plăcut să o scriu. Mi-a plăcut foarte mult modul în care Jeffrey Eugenides vorbeşte despre antagonismul dintre vârsta adultă şi copilărie. Ştie să fie amuzant în momentele cele mai tragice, şi nu se fereşte de lucruri care ar putea părea nepotrivite, ca atunci când băiatul mulţumeşte familiei Lisbon pentru seara în care Cecilia s-a sinucis. Cartea este extraordinar de bine scrisă, iar poveştile despre obsesii amoroase sunt întotdeauna amuzante. Şi apoi autorul mai are această manieră unică de a evoca ceva ce nu mai este, fie că e o epocă, o persoană sau inocenţa copilăriei. Mi-a lăsat impresia că împărtăşea un sentiment pe care eu l-am avut şi pe care presupun că l-a avut toată lumea...

Î. Cum v-aţi hotărât să scrieţi scenariul?

R. Romanul mi s-a părut foarte cinematografic, aşa că m-am apucat să lucrez ca un exerciţiu de scriitură, la ceea ce am considerat a fi cel mai potrivit procedeu de adaptare. Nu mă gândeam că voi ajunge să scriu un scenariu întreg. Dar, odată ce am început, nu am putut să mă mai opresc. Am scris în week-end, în timpul meu liber, astfel că nu am simţit nici un fel de presiune, şi nici nevoia de a-l da cuiva la citit...

Î. Care ar fi referinţele dvs. cinematografice?

R. Badlands, în special pentru în special pentru calitatea imaginii, şi To Kill A Mockingbird, unde totul e văzut prin ochii unor copii.

Î. Iar referinţele vizuale?

R. Cea mai importantă influenţă vizuală vine de la o carte de fotografii a lui Bill Owen, Suburbia. Owen a fotografiat vecini de-ai săi şi viaţa de suburbie în anii 70. Eu am o fotografie făcută de el, primită de la mama mea: copii de la o şcoală de dans, şi de pe tavan atîrnă steluţe. Această imagine mi-a inspirat o scenă din film. Mai este apoi o carte de Tina Barney, Theatres Of Manners, cu fotografii de familii de albi aparţinând clasei mijlocii: m-am folosit de ele pentru a crea decorurile din casele vecinilor din film, acest look "Ralph Lauren", cu toţi membrii familiei jucători de tenis. Îmi mai place simplicitatea fotografiilor lui Takashi Homma şi William Eggleston: frumuseţea detaliilor cele mai banale. Şi mai am o carte de Francis Szabo pe care mi-a dat-o un prieten, cu poze de adolescenţi din anii 70.

Î. Ce s-a întâmplat după ce aţi terminat scenariul?

R. Când scenariul a fost gata, l-am arătat lui Julie Costanza, de la American Zoetrope, care l-a trimis celor de la Muse Productions, care deţineau drepturile asupra cărţii. Ei aveau deja un regizor şi un scenariu, dar au citi şi adaptarea făcută de mine. S-a întâmplat ca proiectul lor să cadă, aşa că mi-au propus mie să fac filmul. Nu-mi venea să cred. Îmi petrecusem doi ani din viaţă imaginându-mi cum această poveste ar putea deveni un film, şi chiar tatăl meu îmi spusese că nu e o idee prea bună să mă apuc de adaptarea unui roman pentru care nu am drepturile. Până la urmă, mi-a citit scenariul, i-a plăcut, iar American Zoetrope a devenit producător. Nu aveam prea mulţi bani ca să putem atrage staruri, însă Kathleen Turner şi James Woods au acceptat să participe la proiect, ceea ce ne-a ajutat să punem pe picioare bugetul final al filmului.

Î. A fost dificil să lucraţi cu copii? Cum v-aţi pregătit?

R. Sunt foarte mulţumită că am avut actori de aceeaşi vârstă cu personajele. Mă enervează când văd actori de 25 de ani jucând roluri de adolescenţi. Între un adolescent de 16 ani şi cineva care a depăşit 20 de ani e o diferenţă enormă, în special în ceea ce priveşte modul de a vedea lucrurile. Pe platou m-am simţit mai apropiată de ei decât de actorii care interpretau pe părinţi. Unii dintre tineri nu mai jucaseră niciodată într-un film, alţii, cum ar fi Kirsten Dunst, aveau deja o bună experienţă în cinema.

Î. Cu cine v-aţi sfătuit pe timpul filmărilor?
R. Cu tatăl meu. Este un profesor excelent. Am vorbit despre scenariu, despre actori, despre pregătirea scenelor. Am discutat mult despre film şi cu fratele meu Roman (care actualmente se pregăteşte să debuteze cu un lung metraj).

Î. Mama dvs. a făcut un documentar despre filmările la The Virgin Suicides, cu toate că nu e cineast...

R. Mama mea este extraordinară. În anii '70 a făcut artă conceptuală, chiar dacă pe tatăl meu nu îl interesa absolut deloc acest gen. Dar ea nu a făcut niciodată decât ce o interesa. În timp ce tatăl meu are un tip de abordare vizuală destul de tradiţională, mama a avut întotdeauna un demers avangardist. Este foarte pricepută la documentare, căci este o persoană căreia cu un simţ de observaţie deosebit. Captează fiecare detaliu, şi ştie să se facă discretă. Se contopeşte cu decorul şi ştie exact când să dea drumul la camera de filmat.

Î. Nu aţi avut un sentiment ciudat să o aveţi tot timpul pe platou?

R. Ba da, puţin! Eu încercam să fiu "cool" cu gaşca de aadolescenţi pe care îi conduceam, şi în tot timpul ăsta o aveam pe mama în spate, care mă urmărea cu camera de filmat!

Î. Aveţi vreun model de regizor femeie?

R. Jane Campion este o mare cineastă. The Piano este un film care mi-a plăcut foarte mult. Mai este Lisa Krueger, care a realizat Manny & Lo. Dar majoritatea filmelor care îmi plac mie sunt regizate de bărbaţi, şi asta pur şi simplu din cauză că sunt mai numeroase.