Interviu Jeffrey Eugenides - The Virgin Suicides

Primele fragmente ale cărţii The Virgin Suicides au fost publicate mai întâi în The Paris Review, în 1991, şi au fost recompensate cu Premiul Aga Khan pentru ficţiune. Odată cu publicarea integrală în 1993, cartea a fost primită cu cronici elogioase, venind din partea unor autori confirmaţi. Jeffrey Eugenides a primit cu această ocazie burse din partea Fundaţiei Guggenheim şi de la National Edorsement for the Arts.

Î. Unde se petrece acţiunea romanului?

R. Într-o suburbie care în carte nu poartă nici un nume. Ar putea să fie oricare suburbie dintr-un oraş industrial în declin. Nu i-am dat nume, pentru că voiam ca decorul să fie unul universal, la fel ca naratorul colectiv, care şi el este universal. Seamănă foarte mult cu Grosse Pointe, Michigan, suburbia în care am crescut eu. Acolo declinul era privit ca pe ceva inevitabil. Distracţia mea principală era să merg cu maşina pe strada principală şi să văd ce magazine se mai închideau. Chiar tatăl meu a avut un bar acolo. Vorbesc despre asta în romanul la care lucrez acum. L-am prins deschis când eram mic, apoi cred că tatăl meu l-a vândut. Din când în când mai treceam pe acolo, şi barul era din ce în ce mai mizerabil, şi, într-un final s-a închis, apoi a luat foc, apoi a fost demolat. Nimic deosebit pentru mine, era în mersul firesc al lucrurilor. Era un orăşel într-o veşnică aşteptare a renaşterii. Cred că toate astea se regăsesc în roman.

Î. Care sunt sentimentele dvs. în raport cu suburbia?

R. Contradictorii. În general, am tendinţa să găsesc scuze suburbiilor, spunându-mi că, în fond, cu toţii suntem nişte produse ale suburbiei. Însă uneori stupiditatea şi filistinismul îmi sar în ochi cu violenţă. Nu urăsc suburbia. Plictiseala profundă care domină aici o face să devină locul perfect pentru a scrie. Cred că aceeaşi plictiseală există şi acum, în ciuda exploziei jocurilor video. Oricum, nu am hotărât niciodată în mod conştient să scriu despre suburbii. Pur şi simplu am crescut acolo...

Î. Cum vedeţi anii 70?

R. Anii '70 nu au fost nici mai mult şi nici mai puţin interesanţi decât alte decenii. Dacă la ora actuală există o mulţime de cărţi şi de filme despre această perioadă, asta se întâmplă deoarece generaţia de adolescenţi de atunci a ajuns acum la maturitate. În anii '70 aveam impresia că trăim o perioadă oribilă. Era ridicolă şi insignifiantă în raport cu anii '60.

Î. Memoria joacă un rol fundamental în roman...

R. Povestea romanului este narată de un personaj colectiv: aceşti bărbaţi ajunşi la treizeci de ani, care rememorează evenimentele care le-au marcat copilăria. A fost acea perioadă în care superbele surori Lisbon au marcat definitiv memoria băieţilor care le cunoscuseră. Romanul este o poveste poliţistă fără deznodământ. Băieţii, şi mai târziu, bărbaţii care deveniseră, încearcă să înţeleagă de ce s-au sinucis fetele. Pun întrebări vecinilor, adună indicii, triază amintirile şi mărturiile. Dar oare acesta e adevăratul subiect al cărţii: de ce s-au sinucis fetele? Nu. Căci niciodată nu vom şti de ce se sinucide cineva. Eu am cunoscut oameni care s-au sinucis, sigur că au existat nişte semne prevestitoare, dar nimic concludent. Îmi aduc aminte de un tip la facultate: a venit să-mi ceară o carte şi a doua zi s-a sinucis. Nu părea mai depresiv decât majoritatea prietenilor mei. A fost extrem de misterios. Acest caz m-a inspirat să scriu The Virgin Suicides. Cartea nu vorbeşte atât despre victime, cât despre cei ce rămân în urmă, despre sentimentul acestora că au fost abandonaţi. Cartea este elegiacă nu numai în viziunea morţii fetelor, ci şi în aceea a trecerii timpului, care aduce cu sine pierderea acelei stări de langoare, de mister, de romantism, foarte înşelătoare, pe care îndeobşte o numim adolescenţă. Americanii din generaţia mea au avut parte de o adolescenţă prelungită. Nu şi-au mai revenit niciodată.