Dintre cărţile de cinema pe care le am acasă, doar antologia cronicilor lui Pauline Kael arată mai folosită, mai răsfoită, mai hărtănită, mai consultată, mai marcată de creioanele, cafelele şi ţigările mele şi de anii lungi de serviciu credincios, decît Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, volum coordonat de Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică - Bucureşti, 1989).
Şi datorită celor doi autori, am acum la dispoziţie Cinema... un secol şi ceva. O istorie cronologică a cinematografului mondial 3 martie 1895 - 31 decembrie 2000 (Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu, Editura Curtea Veche - Bucureşti, 2002): un volum nou-nouţ, mai complet, mai solid ca aspect, mai spaţios ca design, mai rezistent la apucăturile mele de cititor-cinefil frenetic: peste 650 de pagini pe care să le răs- şi răs-răsfoiesc de cîte ori am nevoie de o dată (de exemplu: 6 iunie 1951 - prima ediţie a Festivalului internaţional al filmului din Berlinul Occidental, deschisă cu prezentarea în afara concursului a filmului Rebecca de Alfred Hitchcock), de cîte ori nu-mi găsesc somnul pînă nu intru în posesia unei informaţii rare (de exemplu: primul lungmetraj de ficţiune haitian s-a numit Olivia, a fost realizat de Bob Lemoine şi a fost lansat în 1977), de cîte ori vreau să-mi amintesc tot ce s-a întîmplat într-un anumit an (de exemplu, 1976: au murit Busby Berkeley, Luchino Visconti, Howard Hughes, Carol Reed, Adolph Zukor, Fritz Lang, Jean Gabin... s-au acordat pentru prima dată premiile César... a debutat Alexandru Tatos... s-a vorbit mult despre o gheişă care taie penisul amantului ei, în plan-detaliu, şi despre Gérard Depardieu, care îşi taie propriul penis, tot în plan-detaliu... se mai vorbeşte şi acum).
Din prezentarea de pe copertă: "Cele 3.800 repere ordonate în suita datării lor prezintă creşterea şi descreşterea miturilor în cinema, a monştrilor sacri, dar şi a cometelor, a curentelor deschizătoare de drumuri, a producătorilor atotputernici. O lume cu mii de feţe ne întîmpină şi ne solicită imaginaţia". Mii de feţe...
Printre evenimentele anului 1939 găsim, desigur, premiera capodoperei lui Renoir La regle du jeu, dar şi nunta lui Carole Lombard cu Clark Gable (din păcate, irezistibila mărturisire a lui Lombard - "Doamne, ştii cît îl iubesc, dar nu pot să spun că e grozav la pat!", una dintre cele mai faimoase şi mai demitizante replici de la Hollywood, nu este citată.)
În 1962, în pagini alăturate, ne întîlnim cu Emmanuelle Riva în Therese Desqueyroux (un Bordeaux posomorît, o burgheză inadaptată, un soţ otrăvit pentru păcatul de a fi un bărbat blajin şi banal) şi cu Ursula Andress în Dr. No (Jamaica din cărţile poştale, Sean Connery în rolul lui James Bond, Ursula mai mult dezbrăcată).
Iar în 1992, notiţa despre moartea unuia dintre cei mai mari artişti de cinema, Satyajit Ray, nu e aşezată prea departe de fişa unei actriţe care jucase fără prea mare impact o serie de fufe blonde, pînă cînd a acceptat să nu poarte chiloţi într-o anumită secvenţă din Basic Instinct. Un lucru pe care autorii cărţii l-au înţeles foarte bine (alţii nu-l vor înţelege niciodată) este că avem nevoie de toate aceste mii de feţe ale cinematografului. La Pather Panchali al lui Satyajit Ray am cunoscut o fericire poate mai intensă decît la orice alt film, dar asta nu m-a făcut să-mi refuz plăcerea de a mă uita între picioarele lui Sharon Stone. Cinematograful ar fi o pierdere de timp dacă toate filmele ar fi ca Dr. No (m-aş plictisi pînă la urmă de ieşirea Ursulei din ocean, în costum de baie), dar n-aş prefera ca toate să fie precum Therese Desqueyroux (o ador pe Therese, dar - Doamne, iartă-mă - nu vreau să sufăr tot timpul).
Cartea conţine, de asemenea, o selecţie de comentarii semnate de sute de critici (şi nu numai) din întreaga lume. Munca de documentare trebuie să fi fost imensă (trebuie amintite contribuţiile Ioanei Creangă, Doinei Boeriu şi Rodicăi Pop-Vulcănescu: o mare parte din munca lor la Secolul cinematografului a rămas în secţiunile 1930-1944 şi 1960-1980 ale noului volum). Am (re)găsit unele dintre cele mai inspirate lucruri care s-au scris vreodată despre un film sau despre un cineast. Îmi place cum vede David Thomson cariera cinematografică a lui John Gielgud: "În film el era ca un episcop la plajă, suflecîndu-şi pantalonii şi chicotind, dar fiind convins că totul nu e decît o frivolitate. A făcut filme numai atunci cînd i s-a cerut să o facă, uluit de fragmentarea acestei arte, de modul ciudat de lucru şi de vulgaritatea banilor". Sau Thomson despre mult-lăudata naturaleţe a lui Ingrid Bergman: "o veşnică actriţă care s-a străduit continuu să fie o femeie adevărată". François Truffaut despre extraordinara empatie a lui Ingmar Bergman pentru eroinele sale: "Cred că Bergman e mai degrabă feminin decît feminist. Eroinele sale nu sînt privite dintr-un unghi masculin, ci studiate într-un spirit de totală complicitate." Truffaut despre optimismul lui Frank Capra, ale cărui miracole au devenit "tot mai improbabile, dar, luptînd cu angoasa umană, cu îndoiala, cu neliniştea, cu zbaterea pentru existenţa de zi cu zi, Capra a fost un fel de vraci, adică un adversar al medicinii oficiale, şi acest doctor bun a fost şi un regizor bun". Truffaut găsind le mot juste pentru a descrie stilul lui Fritz Lang: "inexorabil". Pauline Kael sancţionînd, într-o cronică la Fahrenheit 451, admiraţia idolatră a lui Truffaut pentru Hitchcock: "Prin darul său de a reda bogăţia vieţii, Truffaut este moştenitorul de drept al celui mai mare regizor francez din cîţi au existat vreodată, Jean Renoir. Numai că el aspiră la tronul comercial al lui Hitchcock... Hitchcock este maestrul unui domeniu foarte restrîns: chiar şi perversităţile lui amuzante sînt uni- sau bi-dimensionale". Léon Moussinac comparîndu-i pe Eisenstein şi Pudovkin: "Un film de Eisenstein seamănă cu un strigăt, un film de Pudovkin evocă un cîntec". Principiul regizoral al lui Erich von Stroheim, aşa cum l-a formulat André Bazin: "să priveşti lumea suficient de aproape şi cu suficientă insistenţă pentru ca ea să-şi arate cruzimea şi urîţenia". Geo Bogza entuziasmat de Le chien andalou: "E o fotografie-dinamită, care va submina şi va face să plesnească în ţăndări faţa cabotinizată de succese a vedetelor de pînă acum". (Fireşte că n-a fost aşa: dinamita nici măcar n-a strîmbat surîsul cabotin şi răpitor de pe faţa star-system-ului, dar nu-i vina lui Bunuel şi nici a lui Bogza.) Această spendidă evocare a filmului Alien, aparţinînd scriitorului J.G. Ballard: "universul claustrofobic al navei care erodează relaţiile de camaraderie; entropia călătoriilor lungi, timpul încetinindu-se într-atît, încît o scurtă conversaţie pare că durează o zi întreagă; interiorul stilizat al navei Nostromo, îmbinare de club de noapte şi terminal de computer; ultima apariţie a Alienului cu colţii lui flămînzi, descins parcă dintr-o pictură de Francis Bacon". Această evocare, semnată de Penelope Houston, a geniului cu care Jane Fonda sugerează crize abia stăpînite şi nervi torturaţi: "îşi duce existenţa pe o gheaţă subţire ce crapă peste tot în jurul ei". Această caracterizare a lui Orson Welles, semnată de John Simon, unul dintre cei mai cruzi critici care au scris vreodată despre cinema: "Partea proastă este că şi-a folosit talentele sale reale pentru a-şi glorifica geniul său imaginar". Scandalos, nu? Dar cartea merită deschisă de o mie de ori şi pentru citatele de genul acesta, pentru plăcerea de a te ciondăni cu un critic sau altul.
Cu Bujor T. Rîpeanu şi Cristina Corciovescu am puţine motive de a mă ciondăni. Am găsit foarte puţine greşeli (îm mod ironic, una gogonată m-a întîmpinat chiar în cel de-al treilea rînd al introducerii-argument, cînd vine vorba despre evoluţia cinematografului de la începuturile sale şi "pînă în pragul mileniului doi": mileniul care?) şi foarte puţine omisiuni grave (unde este Nicolas Roeg?) În rest, mă întreb ce caută The Barefoot Countess (cu o fotografie!) în lista titlurilor şi numelor-cheie ale anului 1954: n-a fost un moment de glorie pentru Humphrey Bogart şi nici măcar pentru Ava Gardner; cît despre ambiţia autorului Joseph L. Mankiewicz de a spune totul despre Hollywood, filmul, după cum arată, putea fi făcut şi de cineva care n-a pus niciodată piciorul acolo. Şi de ce, dintre numeroasele filme bune ale lui Woody Allen, nu-l găsim (decît între paranteze) pe unul dintre cele mai bune (Zelig, ingeniosul său pseudo-documentar despre "un om de la capătul alfabetului", care devine celebru chiar pentru că este un nimeni), în schimb îl găsim (printre reperele anului 1980) pe unul dintre cele mai slabe (Stardust Memories, nefericita sa pastişă după 8 1/2 al lui Fellini)? Înţeleg de ce s-a găsit loc pentru Lolita cea sexy, dar total lipsită de umor, a lui Adrian Lyne: a arătat că, în 1997, Americii încă îi mai era frică de creaţia lui Nabokov. Dar cred că Lolita lui Stanley Kubrick merita să figureze printre filmele anului 1962: de acord, actriţa era majoră şi sexualitatea era atenuată, dar ce contează asta, pe lîngă James Mason, Peter Sellers şi Shelley Winters, şi dialogurile lui Nabokov, şi toate calităţile care fac din Lolita cel mai uman film al lui Kubrick?
Dar acestea sunt chestiuni de gust. Fiecare cinefil mai chichiricios poate veni cu propria lui listă de obiecţii şi regrete, mai mult sau mai puţin întemeiate. În cazul unui volum de o asemenea cuprindere, ele sînt pe cît de inevitabile, pe atît de inofensive. Cu bogăţia sale de detalii, cu pasiunea, cunoaşterea, răbdarea şi capacitatea de sinteză pe care le-a presupus întocmirea sa, este o lucrare impresionantă - cea mai impresionantă din seria de dicţionare admirabile pe care ni le-au oferit cei doi autori.