Acum vreo două săptămîni am fost la un concert la Ateneu. (Scriind fraza cu oarecare mîndrie subiacentă, mi-am dat seama brusc ce rău am ajuns, ca intelectual şi ca bucureştean. Am mers la concert după luni întregi, să nu zic ani, de cînd nu am mai călcat în Ateneu. Într-o expoziţie nu am mai pus piciorul de veacuri: despre muzee, ce să mai zic? E drept, am radioul fixat pe România Muzical, aşa că toc ceapă şi lăcrimez la Mozart, şi mă mai uit, la ore tîrzii din noapte, circa douăzeci de minute - după care se rupe filmul -, la Mezzo. Dar este asta viaţa culturală normală a unui intelectual? De-asta nu plec în creierii munţilor sau nu-mi iau cîmpii undeva la ţară? Pentru atît stau în duhoarea gunoaielor bucureştene şi mă numesc, cu emfază, locuitor al Capitalei? Măcar, cînd eram elevă, mergeam în fiecare duminică la "concertele educative", chiar la Ateneu... Ce vremuri neverosimile!... Gata! A fost o paranteză.) Pe cînd urmăream complicatul balet static al lui Cristian Mandeal, îmi ziceam că exerciţiul privitului la scenă - "privitor ca la teatru" - rafinează percepţia vizuală şi, în acelaşi timp, o perverteşte: sesizam tot felul de amănunte în ţinuta şi expresia membrilor orchestrei, dar faptul că stăteau cu ochii numai la partitură sau la mîinile dirijorului mă cam nemulţumea; păreau nişte automate. De aici, bineînţeles, a urmat analogia cu actorii şi, inevitabil, paralela dintre dirijor şi regizor, înlesnită de constatarea că ambele denumiri de profesie se trag din cuvinte trimiţînd, mai mult sau mai puţin evident, la ideea de şefie, de conducere, de supunere a celorlalţi în faţa unei autorităţi. Pe ce se întemeiază această autoritate? După toate aparenţele, pe "viziunea" dirijorului / regizorului asupra unui "text" autonom, de sine-stătător şi suficient sieşi (ba chiar şi altora); în primul caz, textul e scris cu note muzicale, în al doilea, cu litere. Care este însă marja de libertate creatoare a conducătorului nostru?
În acest punct, e limpede, cele două profesiuni nu se mai aseamănă deloc. Din păcate, nu mă pricep la muzică atît încît să duc comparaţia prea departe, amănunţind-o; cunoştinţele mele, aproximative, îmi spun că dirijorul poate nuanţa partitura accentuînd sau, dimpotrivă, slăbind intensitatea unui sunet - nu ştiu dacă şi durata lui. Poate impune un tempo mai vioi sau, dimpotrivă, mai lent, dar numai între anumite limite, nu foarte largi. Mai poate, cred, să stabilească tonul general al execuţiei, cerînd orchestrei, de pildă, să "sune" mai sentimental sau mai cerebral, dar nu ştiu cum se obţine acest lucru - care, la urma urmei, mi se pare cel mai important dintre toate, celelalte subsumîndu-i-se. Oricum însă, orice ar face, oricît de inovator, de nonconformist, de "creator" ar fi, nu poate lăsa deoparte partitura, "textul" compozitorului. Indiferent de personalitatea şi de ideile lui despre muzică, viaţă, soartă ş.a.m.d., în Simfonia a cincea de Beethoven loviturile Destinului tot de patru ori vor răsuna; nu de trei şi nici de zece.
Să ne imaginăm un regizor ţinut să respecte astfel "litera" textului, oricare ar fi acel text şi oricine îl va fi scris. Un regizor obligat să păstreze corul în Simfonia a IX-a şi orga în Fugile lui Bach - atunci cînd regizorul învaţă la şcoală şi se convinge în viaţă că piesa este ceva ce nu există (ori există fraudulos şi inutil) în afara spectacolului său, chiar dacă pe el îl cheamă Vasilică Gheonoaie, iar pe autorul piesei, William Shakespeare; sau I.L. Caragiale; sau Molière; sau... Ceea ce crede regizorul de teatru că trebuie să facă este să ia piesa şi, înainte chiar de a o citi, să se informeze cum au montat-o alţii pînă atunci, pentru ca el să o monteze exact pe dos. Regizorul de teatru, indiferent cine e şi ce activitate profesională are în urmă, nu porneşte la treabă cu gîndul să "urce" piesa pe scenă, ci cu intenţia să o folosească în chip de materie primă pentru confecţionarea piedestalului pe care se va urca el însuşi, fără actori şi scenograf - deşi ăsta poate (căci ştie) de multe ori să-l salveze, salvînd "faţa" spectacolului; de actori, în schimb, cu mici excepţii, nu se împiedică el. Pe scurt, regizorul de teatru este cel mai artist dintre toţi artiştii, ba, uneori, este singurul artist din împrejurimi; în plus, este stăpînul absolut al spectacolului.
Toate acestea sînt valabile pentru România, fiindcă în celelalte ţări (în ţările normale) să aibă "viziuni" asupra textului - adică să-l taie, să schimbe replicile ori personajele, să inverseze scenele etc. - şi să-i domine pe actori, precum stăpînii pe sclavi, li se îngăduie doar cîtorva regizori, numiţi îndeobşte artişti sau, eventual, genii. Iar această îngăduinţă vine - cînd vine - nu numai de la critică, dar şi de la un număr de organisme care se ocupă (de exemplu) cu ocrotirea operei scriitorului, chiar dacă acela nu mai trăieşte; sau mai ales dacă nu mai trăieşte. La noi însă, simplul fapt de a-l întreba pe un regizor cum are de gînd să însceneze piesa este socotit o ingerinţă grosolană în "viziunea" lui creatoare, chiar şi atunci cînd cel care pune întrebarea este directorul teatrului - şi furnizorul banilor. La noi, regizorul regizează ori nu, dar de condus, sigur conduce.
Interesant este că, luat pe negîndite la întrebări pe teme teatrale, un spectator normal tot de numele lui Shakespeare îşi aduce aminte. Sau, mă rog, de-al lui Caragiale.