Densitatea texturii corzilor, valurile sonore pendulând între transparenţe de mătase şi căderi grele de falduri de catifea, subtil colorate de intervenţiile suflătorilor, au descris sub bagheta lui Sir Colin Davis atmosfera seducătoare din Aallottaret (Oceanidele) op. 73 de Sibelius. Tuşele impresioniste ale primei lucrări au fost înlocuite în Simfonia a III-a de Sibelius de o scriitură cu o arhitectură mai evidentă, un edificiu sonor impresionant în care toate virtuţile acestei minunate orchestre au fost puse în valoare (nu în ultimul rând şi sonorizarea sensibil îmbunătăţită a Sălii Palatului contribuind la succesul unor lucrări de care publicul nostru de concert se fereşte). Sibelius este variat, surprinzător, spune poveşti lungi dar palpitante şi, nu în ultimul rând, este un orchestrator subtil, care valorifică potenţialul coloristic formidabil al orchestrei simfonice mari. Iar când cel care modelează rostirea acestor poveşti este un maestru cu experienţa lui Sir Colin Davis totul devine o istorie în care virtuozitatea şi muzicalitatea îşi disputa în permanenţă întâietatea. Plin de energie, cu o gestică de mare precizie şi forţă, Sir Colin Davis a arătat şi publicului bucureştean că este unul dintre marii dirijori ai secolului XX.
Partea a doua a serii a fost cea comercială, în prim plan aflându-se Sarah Chang, siluetă care la prima vedere părea cea a unui produs al industriei muzicale clasice a zilelor noastre. Vorbind cu ea despre London Symphony Orchestra, ne mărturisea: "Îmi place foarte mult această orchestră, în primul rând pentru că am crescut alături de ea. Prima dată am apărut alături de ei când aveam 10 sau 11 ani şi de atunci am cântat atât de multe piese împreună, ei m-au văzut crescând... şi am mulţi prieteni în orchestră. Dragostea şi admiraţia pe care o avem unii faţă de ceilalţi se simte atunci când cântăm sau facem înregistrări împreună." Cu unele încântătoare momente de poezie în partea lentă, totul s-a petrecut la aceleaşi cote valorice pe care ni le sugerează de obicei CD-urile cu Sarah Chang (pentru care EMI Classics alege fotografii seducătoare), dar poate fără sclipirea pe care am simţit-o ieri în simfonia de Dvorak. Oricum, se pare ca Sarah Chang s-a bucurat cu adevărat de a doua sa prezenţă în România şi de contextul în care a cântat: "Cred că acest festival este incredibil. Este impresionantă statura artiştilor şi orchestrelor care vin la Bucureşti in aceste zile, unele dintre cele mai bune din lume... Ceea ce m-a uimit în ambele rânduri în care am venit aici a fost entuziasmul publicului pentru festival şi mândria pe care am putut-o vedea la acesta nu numai privitor la Enescu, ci şi la cultura românească. Toţi vor să demonstreze că muzica este importantă pentru ei."
P.S. Telefoanele au sunat şi astăzi, cu preponderenţa în sectorul A, cel cu bilete scumpe, dar nu s-a (prea) aplaudat între părţi. Vom continua consemnările pe această temă incitantă.