Aşa se face că versiunea la Suita a II-a pentru orchestră de Enescu pe care ne-au propus-o a demonstrat încă o dată că muzica enesciană poate fi decriptată foarte divers şi cheia intens romantică pe care o încearcă Orchestra Filarmonicii din Moscova sub bagheta lui Yuri Simonov i se poate potrivi atunci când discursul este susţinut convingător. De altfel şi amplificarea mai bogată pentru care au optat muzicienii ruşi vine în sprijinul aceleiaşi idei.
(Viktor Tretiakov)
Sunetul foarte vibrat şi intensitatea emoţională s-au prelungit în Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră de Brahms, cu Viktor Tretiakov şi Misha Maiski ca solişti, doi muzicieni de orientare diferită, dar cu o atitudine convergentă asupra muzicii lui Brahms. Profundul opus brahmsian a devenit un punct de plecare pentru etalarea calităţilor expresive şi tehnice ale celor doi solişti. Sincronizările de stare erau la fel de captivante ca şi momentele în care cei doi îşi urmăreau fiecare frazele cu o personalitate de netăgăduit. Misha Maiski rămâne "frumosul nebun" al violoncelului, care redefineşte muzica pe care o cântă prin prisma propriei personalităţi, iar Viktor Tretiakov are încă nobleţea şi căldura frazării cu care ne fermeca în turneele sale de la Bucureşti din anii ’80. Deşi par personalităţi cu totul diferite, cei doi solişti ai serii s-au întâlnit pe scenă într-o stare de graţie.
(Misha Maiski)
Simfonia a IV-a de Ceaikovski reprezintă teritoriul pe care Orchestra Filarmonicii din Moscova şi Yuri Simonov pot fi învinşi cu greu (deşi unele neglijenţe la suflători s-au mai auzit). Superbă acea unică parte de simfonie în pizzicatto, impresionante semnalele destinului la alămuri, cuceritoare prin romantismul lor vibrantele şi amplele volute melodice ale corzilor.
Orchestra Filarmonicii din Moscova este actualmente a doua orchestră din Moscova; se pare că s-a înfiinţat un alt ansamblu simfonic spre care au "migrat" cei mai valoroşi instrumentişti. Dar asta nu înseamnă că acea formidabilă şcoală rusă nu-şi mai face încă simţită prezenţa, un bis păstrând atmosfera ceaikovskiană oferind publicului răsplata meritată pentru unele dintre cele mai generoase aplauze din festival.