Ca să ne amintim - Festivalul Enescu

Sibelius cântat de finlandezi ar trebui să fie ca Enescu cântat de români; cu atât mai mult cu cât Sibelius a fost şi dirijorul acestei filarmonici la începutul secolului. Aşadar, concertul susţinut de Orchestra Filarmonicii din Helsinki dirijată de Leif Segerstam a fost o surpriză plăcută... aşteptată. Ceea ce a întrecut însă aşteptările a fost superba versiune a poemului simfonic Vox Maris de Enescu (cu contribuţia corului Filarmonicii "Transilvania" din Cluj, pregătit de Cornel Groza), avându-l ca solist pe tenorul Marius Brenciu. Aprecierea noastră porneşte în primul rând de la faptul că ansamblul şi dirijorul finlandez s-au încumetat să abordeze poate cea mai dificilă lucrare simfonică enesciană (provocare în faţa căreia, în 2001, Ricardo Mutti, orchestra şi corul operei Scala din Milano au cedat). Rezultatul muzical la care am asistat a dovedit că dirijorul Leif Segerstam (care este şi un prolific compozitor) s-a ocupat cu adevărat să aprofundeze partitura enesciană, orchestra a lucrat în detaliu amănuntele de nuanţare, ceea ce ne-a fost oferit fiind o subtilă pânză sonoră în demitonuri, construită cu precizie arhitectonică şi gradată cu rafinament. Intervenţiile solistice ale lui Marius Brenciu, extrem de corect acordate stilistic, ne-au făcut să ne pară rău că partitura solistică este atât de redusă în această lucrare.

Programul Sibelius care a dominat seara a fost compus din Fiica lui Pohjola, Concertul pentru vioară şi orchestră cu Gidon Kremer ca solist, Finlandia şi Vals trist în bis. Nu sunt mulţi compozitori importanţi care au avut parte de aprecieri atât de contradictorii precum Sibelius. Pe de o parte, de la intrarea lui în scenă, în jurul anului 1890, el nu a încetat să facă să se vorbească despre el, suscitând multiple comentarii de ordin strict muzical, dar pe de altă parte a fost trecut complet sub tăcere în mediile de avangardă, numele lui nefiind nici măcar menţionat în unele lucrări importante de istorie a muzicii secolului XX. Frecvent, Sibelius a fost comentat doar în termeni pitoreşti sau mitologici, de aici apărând ideea unui Sibelius izolat de muzica epocii sale, precum Finlanda de restul Europei. În realitate, Sibelius a ţinut cont de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. "Cel mai mare simfonist după Beethoven" (Cecil Gray, 1931); "Eternul bătrân, cel mai prost compozitor din lume" (Rene Leibowitz, 1955); "Principalul reprezentant, împreună cu Schonberg, al muzicii europene, după moartea lui Debussy" (Constant Lambert, 1934) - iată trei aprecieri contradictorii, în faţa cărora concertul susţinut de Orchestra Filarmonicii din Helsinki dirijată de Leif Segerstam la Bucureşti s-a dovedit o convingătoare pledoarie pro-Sibelius.



Abundenţa de gradări infinitezimale ale nuanţelor în toate lucrările simfonice abordate, acumulările răbdătoare de tensiune, trecând prin nenumărate trepte intermediare, gândirea unitară pe spaţii largi ni l-au prezentat pe Leif Segerstam ca pe unul dintre cei mai importanţi susţinători ai marelui nordic, dar şi ca pe unul dintre marii dirijori ain contemporaneităţii. În acelaşi sens s-a înscris şi Gidon Kremer ca solist al Concertul pentru vioară şi orchestră de Sibelius, impresionând prin ştiinţa stilistică şi prin forţa actului violonistic în sine. Un concert care, venind după cele mai dezamăgitoare cu orchestrele din Stockholm şi Viena, ne-a readus încrederea în ţinuta marilor orchestre ale Europei.



Presupun că sunt în asentimentul majorităţii: concertul susţinut de Orchestra festivalurilor "Maggio Musicale Fiorentino" sub bagheta lui Zubin Mehta în ajunul închiderii festivalului mi s-a părut a fi culminaţia artistică a manifestării. Este adevărat că faptul că Zubin Mehta debuta la acest festival în anii '60, la pupitrul unei orchestre româneşti şi că a revenit de mai multe ori în România între timp îi atrage în mod deosebit simpatia publicului nostru. Cota internaţională şi notorietatea sa, dintre cele mai importante ale actualei ediţii a festivalului, au contribuit şi ele la succesul "monstru" pe care l-a repurtat programul său la Sala Palatului.

Impresia plăcută s-a stabilit încă de la repetiţie (pentru norocoşii care au participat), amiciţia şi atmosfera destinsă din orchestră, dar şi cea dintre dirijor şi instrumentişti fiind evidentă şi fără precedent în ceea ce văzusem în 12 zile de festival. Aşa se face că prima piesă - Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în la major op. 32 de Enescu - a beneficiat de o interpretare curată, coerentă şi responsabilă. Poate că nu trebuie să facem comparaţii între această miniatură şi o suită sau simfonie enesciană, dar important este că evoluţia "enesciană" din debutul serii a satisfăcut publicul şi specialiştii.

Reascultăm Sacre du printemps de Stravinski cu Zubin Mehta la pupitru după 15 ani. Prima dată fusese la Londra, la Proms, cu Boston Symphony, iar acea experienţă, pentru mine cea dintâi de anvergură într-o mare sală de concert europeană, cu mari artişti ai lumii, mi-a marcat modul de a înţelege muzica lui Stravinski, dar şi maniera de a aprecia actul interpretativ în parametri absoluţi. Lucrările masive, ample, îi vin bine lui Zubin Mehta. Gama dinamică foarte largă, accentele incisive, mişcările bruşte - din păcate multe estompate de acustica sălii, oricât de îmbunătăţită ar fi ea - au fost acelea pe care Sacre du printemps le cere, aceleaşi care şocau acum 90 de ani, la premieră şi încă mai surprind. Orchestra festivalurilor "Maggio Musicale Fiorentino" beneficiază de alămuri strălucitoare, cu un sunet fascinant, în acelaşi timp deschis şi cald, indispensabile atât în Stravinski, cât şi în Simfonia I în re major de Mahler, care avea să urmeze după pauză.

Lumea a revenit umplând nu numai cele 4000 de locuri existente, ci şi scările, pentru a asculta Mahler. Oarecum surprinzător, raportându-ne la presupunerea că la gradul mai redus de educaţie muzicală clasică al românilor, Mahler poate fi o experienţă mai solicitantă. Dar nu prima lui simfonie şi în nici un caz în interpretarea care ne-a făcut să uităm de limitele acusticii sălii şi de tot ceea ce înseamnă condiţionări tehnice, în general. Cuplul Zubin Mehta - Orchestra festivalurilor "Maggio Musicale Fiorentino" ne-a luat efectiv alături de sine într-o călătorie construită în superbe alternanţe de relaxări şi tensiuni, a trecut în registrul subtilităţilor muzicale, parcurgând numeroasele plaje sonore în pianissimo sau fascinându-ne cu fabuloasele solo-uri ale suflătorilor (încântătoare partida de corn). Orchestra debordează de spirit, fizionomiile celor din orchestră sunt zâmbitoare, îmbătate de frumuseţea muzicii, iar Zubin Mehta a ajuns la o manieră dirijorală care s-a clasicizat, rezultatul fiind însă, ca şi cu ani în urmă, plin de energie şi spirit.

A existat şi un bis, ca în majoritatea cazurilor, iar toată lumea a plecat spre casă cu originala imagine a instrumentiştilor de pe scenă care şi-au dat mâna zâmbind (sau chiar râzând, după caz) ca după încheierea unui meci important finalizat cu scor favorabil. Iar noi am părăsit sala parcă mai fericiţi ca oricând.



Una dintre zilele cu cea mai mare densitate emoţională ale festivalului a fost cea de 16 septembrie, când la ora 17 la Ateneu a avut loc reîntâlnirea cu Leontina Văduva, iar de la ora 19.30, la Sala Palatului am ascultat concertul Royal Philharmonic Orchestra din Londra, avându-i ca dirijor pe Horia Andreescu şi ca solist pe Maxim Vengerov.

Versiunea cu cor a Uverturii 1812 de Ceaikovski (cu aportul Corului Radio) a deschis concertul într-o manieră impunătoare, interesul nou adus de rar cântata variantă cu cor compensând valoarea muzicală discutabilă a lucrării, de altfel recunoscută ca de circumstanţă.

Toată lumea îl aştepta pe Maxim Vengerov cu nerăbdare, surpriza pe care a făcut-o bucureştenilor cu doi ani în urmă, când îl auzeam pentru prima dată, transformându-l în tânărul muzician cel mai aşteptat al festivalului. "Sunt două motive pentru care am ales Simfonia spaniolă de Lalo pentru concertul de la Bucureşti. Pe de o parte pentru că îmi provoacă frumoase amintiri din copilărie, deoarece prima dată am cântat această lucrare la 8 ani, iar amintirea ei este un pic nostalgică... Pe de altă parte, faptul că am înregistrat recent pentru EMI această lucrare, incluzând-o pe un disc de muzică franceză concertantă pentru vioară este al doilea motiv."

Concentraţie de emoţie şi sentiment, de spirit şi forţă, încântătoare cantilene cu inflexiuni hispanice, frazare având firescul rostirii, iată doar câteva elemente ce descriu interpretarea lui Vengerov. O calitate unică a sunetului, un temperament expansiv, o personală îmbinare a acurateţei tehnice cu o imaginaţie de nestăvilit în varietatea tipurilor de sunet, toate dominate de o evidentă bucurie de a cânta l-au condus de această dată pe Maxim Vengerov către o versiune a Simfoniei spaniole de Lalo intens sentimentală. Cu siguranţă, tânărul violonist mai poate contura această ofertantă lucrare şi în alte "chei", dar opţiunea sa pentru Bucureşti a fost cea puternic emoţională, pe care, personal, o susţin întrutotul. Acompaniamentul lui Horia Andreescu şi al Royal Philharmonic Orchestra a fost precis şi consonant stilistic cu intenţiile solistului, cu atât mai apreciabil cu cât ne aflam în faţa uneia dintre cele mai dificile partituri de acompaniament.

Evoluţia remarcabilă a dirijorului Horia Andreescu a continuat în Simfonia a III-a de Enescu, muzică de mare complexitate, cu o orchestraţie rafinată, pe multiple planuri, toate superb puse în valoare de un bun cunoscător al acestei partituri, care a reuşit să inducă şi prestigioasei orchestre britanice o evidentă stare de responsabilitate faţă de muzica lui Enescu. Rezultatul a fost una dintre cele mai valoroase intepretări simfonice enesciene din festival, comparabile poate doar cu Vox Maris-ul lui Leif Segerstam cu Filarmonica din Helsinki.

Stând de vorbă cu Maxim Vengerov acum, la a doua sa venire în Bucureşti, aflam părerea lui despre festivalul "Enescu": "Pentru a compara cu alte manifestări de gen, cred că ceea ce m-a impresionat aici a fost adânca dragoste pentru muzică, aproape ca o religie, pe care o are publicul românesc. Doar cu festivalul de la Salzburg l-aş mai putea compara, acolo unde muzica este o prioritate, este totul... Publicul este interesat aici de muzica clasică. Cred că puteţi fi un exemplu pentru întreaga lume..."