No Country For Old Men, cel mai recent film al lui Joel şi Ethan Coen, nu iese pe ecranele americane decît la toamnă, la timp cît să intre în calcule pentru Oscaruri. Filmul a avut premiera mondială la Cannes, unde a făcut parte din Competiţia Oficială, şi, deşi a fost în cărţi, cel puţin în cele ale presei care îl dădea ca favorit la Palme d'Or - alături de filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile -, n-a mai luat pînă la urmă nici un capăt uscat de frunză de palmier. Nici un premiu. Curios.
No Country for Old Men este una dintre cele mai bune pelicule ale fraţilor Coen, sintetizînd multe dintre temele exploatate de ei pînă acum şi fiind mai multe filme într-unul singur. Coen-ii ecranizează romanul de succes al lui Cormac McCarthy, găsind în el subiectul potrivit pentru a fi infuzat cu propria lor viziune. No Country for Old Men e un film despre răul care, odată eliberat din sticluţa lui, devine un duh malefic, demonic, pe care nu-l poţi opri nici cu o mie de piepteni aruncaţi în urmă.
În peisajul amplu şi galben de la graniţa Statelor Unite cu Mexicul (filmat în format 1:2,35), un bărbat pe nume Llewelyn Moss, care vîna paşnic (mă rog, cît de paşnic e să vînezi animale, nu oameni), descoperă tabloul unui carnagiu. Maşini părăsite, oameni zăcînd în sînge şi doar unul agonizînd şi cerîndu-i, cînd îl vede, apă. Llewelyn se ia după nişte urme, îşi dă seama că la mijloc fuseseră droguri şi descoperă o geantă cu bani. Ia banii, se duce acasă, la soţie, dar îl mustră conştiinţa şi se întoarce noaptea să-i dea amărîtului nişte apă. Omul e mort, iar alţii vii şi răi apar la locul faptei. Llewelyn pleacă de acasă cu banii, ducînd pe urmele lui monstrul - ucigaşul Anton Cigurh (un Javier Bardem tăiat în stîncă, de un umor negru neegalat decît de o sete de a ucide care depăşeşte omenescul). În acelaşi timp, şeriful Ed Tom Bell (un Tommy Lee Jones blînd ca un moldovean şi chibzuit ca un ardelean) devine şi el interesat de caz, prinzînd nişte fire care îl aduc la final cu un pas înaintea eroului, sperînd să-i salveze viaţa. Pe o hartă abstractă, schema devine evidentă. Eroul Llewelyn se află între bine şi rău, gonit de Rău, aşteptat pe linia de finiş de Bine. O schemă fatalistă pentru că, aşa cum se termină filmul, salvarea şi răscumpărarea păcatelor nu se află decît în lumea cealaltă. Iată un film foarte religios al fraţilor Coen, spălat însă în mult sînge, tăvălit în scene dure şi împănat cu suspans tocat mărunt.
Nu s-au putut abţine să nu strecoare nişte cioace
Mulţi dintre jurnaliştii de la Cannes au avut o problemă cu finalul tăiat cu barda. Mie mi s-a părut foarte nimerit tocmai pentru că taie scurt singurul moment care explica filmul şi care îl muta în zona filosofică, existenţială, tralala. Şeriful vorbeşte cu soţia sa, care nu spune multe, ci îşi ocroteşte soţul din ochii ei albaştri. După ce filmul desfăşurase un cearşaf înroşit de secvenţe violente, după ce şeriful, obosit de atîta vărsare de sînge, îşi vizitează Obi Wan Kenobi-ul, maestrul, plîngîndu-se de halul în care a ajuns ţara, finalul metabolizează thrillerul nedînd nici un verdict. Dacă există un verdict, el se resoarbe în trista constatare a supremaţiei Răului ca fapt, peste tot pe pămînt. (Acţiunea filmului se petrece totuşi în anii '80.)
Bine, fraţii Coen nu s-au putut abţine să nu strecoare nişte cioace, dedicaţie specială pentru cinefili, dar nu-i nimic. Filmul lor va fi întîmpinat cum se cuvine de cei care au votat cu ei încă de la Blood Simple. (Că veni vorba, nu se poate să nu amintesc "un fapt de viaţă": acum cîţiva ani, Cristian Mungiu îmi spunea că, dintre filmele fraţilor Coen, cel mai mult i-a plăcut Blood Simple. E o chestie, aşa ironică şi glumeaţă a vieţii, ca Mungiu să se bată la Cannes cu fraţii Coen şi să-i învingă, nu?)
No Country For Old Men
Regia: Ethan şi Joel Coen.
Cu: Josh Brolin, Javier Bardem, Tommy Lee Jones, Woody Harrelson, Kelly Macdonald.