Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Noro

Emoţii nereuşite - Noro


Revista 22, martie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rămânând la roluri, e foarte controversat cel al lui Tudor Necula din Noro (2002), de Radu Gabrea. Dacă rolul lui Noro ar fi fost jucat de un copil fără handicap, el ar fi fost, într-adevăr, unul remarcabil. Cum însă Tudor Necula este un copil cu handicap, dificultatea şi meritele rolului nu mai sunt evidente. Dar nu aici este punctul vulnerabil al filmului. Căci, dacă ar fi să ne situăm într-un context la care însuşi Radu Gabrea se raportează - cel al lui Herzog (şi sunt convins că şi al lui Klaus Kinski, actorul lui fetiş), ar trebui să-l citez pe Kinski (autor al unor roluri magistrale în filme magistrale), care spunea: "Eu nu sunt actor, eu sunt". Klaus Kinski se juca pe el, aşa cum, e adevărat, face şi Tudor Necula; doar "ambianţa" e diferită. "Ambianţă" ce decurge din regie. Germanofilul Gabrea îşi dedică filmul lui (şi înţeleg că, prin aceasta, se raportează la) Werner Herzog şi al său Kaspar Hauser, din 1974 (Jeder für sich und Gott gegen alle în original).

Punctul de vedere e însă unul diametral opus şi fatal. Werner Herzog e unul din cei mai reci, analitici şi cerebrali autori germani, care în filmele lui a elogiat (nu a compătimit!) comportamentele şi indivizii consideraţi în mod general de societate ca situându-se în afara normalităţii (Aguirre, der Zorn Gottes, Nosferatu: Phantom der Nacht, Woyzeck, Fitzcarraldo...), având în centru figura lui Kinski. Iar în Şi piticii au început de mici taie cu bisturiul într-un subiect în mod obişnuit tratat cu compasiune - comportamentul (pe care-l transformă în aberaţie) al persoanelor cu handicap - un grup de pitici posedaţi de mania distrugerii. Herzog e unul din acei puţini regizori ce se pun pe ei pe ecran. Revenind la Kaspar Hauser (subiect abordat şi de Truffaut în L'enfant sauvage şi foarte drag naturaliştilor din secolul trecut), Herzog jonglează în permanenţă cu noţiunea de normalitate - cine e mai normal, copilul sălbatic găsit într-o pădure şi pe care oamenii încearcă să-l modeleze pe calapodurile lor comportamentale sau societatea în ansamblu, întruchipată de grotescul scrib şchiop, maniac al consemnărilor, tipul prin excelenţă redus la minte? Herzog nu dă răspunsul, el doar observă şi exacerbează ciudăţeniile.

Puse faţă în faţă, Noro şi Kaspar Hauser sunt două filme opuse. Căci răceala din Kaspar Hauser e înlocuită cu un ton compătimitor, incredibil de şablonard pentru un regizor marcant al cinematografiei româneşti a anilor '70 şi unul ce a realizat filme peste medie în Germania anilor '80. Emoţia din Noro nu-i fină, ci butucănoasă, o "emoţie" de documentar grosier şi care vrea cu orice preţ să stoarcă şiroaie de lacrimi de la spectatorii sensibilizaţi. Iar ciné verité-ul (cu inserturi documentare, în care copilul îşi deapănă amintirile în faţa camerei) nu-i decât o mască prost manevrată. Căci îndărătul ei nulitatea scenariului (Răzvan Popescu) e evidentă, iar tonul care se lamentează incredibil pentru un regizor care a asimilat lecţia cinematografului german. Ar mai fi de adăugat muzica din off (care în permanenţă copleşeşte spectatorul cu emoţii ce se vor intense) al orchestratorului (sic!) lui Lars von Trier, Adrian Enescu, un final apoteotic, scăldat în soare în care năpăstuitul Noro îşi învinge soarta, o imagine cumplit de proastă (scuzabilă într-o oarecare măsură prin faptul că, din câte am înţeles, filmul a fost transpus de pe video pe 35 mm), o punere în cadru foarte stângace (Marian Stanciu)... Nici măcar actori cu un potenţial enorm ca Dorel Vişan şi Victoria Cociaş (al cărei rol cu Maria Callas - spectacol excelent, montat tot de Radu Gabrea, la Nottara, e antologic) nu reuşesc mare lucru. În ansamblu, Noro e unul din acele filme neglijabile - rateu al unui regizor de la care aştepţi destul de mult.



 Toate articolele despre Noro


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Dă muzica mai tare - Noro, Alex. Leo Şerban
 Cum înşeală aparenţele - Noro, Cezar Paul-Bădescu
 Sinopsis - Noro, Distribuitor Ro Image 2000
 Interviu cu regizorul Radu Gabrea - Noro, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer