Noro e genul de film pe care-ai vrea să-l poţi iubi: pentru că tratează o temă sensibilă (povestea unui băieţel cu handicap locomotor), pentru că se întoarce la un "cinema de cameră", departe de Simboluri şi Obsesii istorice, pentru că e scris de un scenarist de succes (Răsvan Popescu) şi regizat de un mare cineast român (Radu Gabrea)... Puştiul care-l interpretează pe Noro (Tudor Necula) e o revelaţie, aducînd cu Jean-Pierre Leaud din Les 400 coups şi fiind la fel de natural ca acela în primul său rol. Victoria Cociaş (mama) e o actriţă de mare forţă dramatică, care dovedeşte - şi cu acest film - de ce e nevoie de o prezenţă ca a ei în cinematograful românesc. Din păcate însă (şi cu excepţia cîtorva scene convingătoare, majoritatea avînd drept fundal canalul Discovery), filmul nu e o reuşită, iar motivele cred că trebuie căutate în mai multe locuri deodată...
În primul rînd, şi acest film - ca mai toate filmele româneşti - suferă de ceea ce aş numi "vampirizarea imaginii de către muzică". În acest caz, muzica lui Adrian Enescu. Nu ştiu cum compun compozitorii noştri de film, dar ceea ce ajunge pe ecran este strident, abundent şi asurzitor. O scenă ce-ar fi putut provoca emoţie (primii paşi ai lui Noro, sub privirile încrezătoare şi speriate ale mamei) este distrusă, efectiv, de pompierismul sonor!
Apoi, este problema unor episoade în plus: razia printre prostituate (vulgară şi atît), "bătaia" de la duş (în cîte filme româneşti o să mai vedem bărbaţi făcînd duş!?), alergarea hoţului etc. În fine, interpretarea unui mare actor ca Dorel Vişan (tatăl poliţist) lasă şi ea de dorit... Noro este un film plin de bune intenţii, făcut de oameni talentaţi şi cu cîteva lucruri valabile; dar, "per total", trece pe lîngă ţintă.