Trebuie să spun de la început că m-am dus la Noro cu foarte mari îndoieli. Văzusem mai întîi reclama filmului la televizor. În cîteva secunde, cît durează spotul, numai ţipete, certuri şi lacrimi. Mi-am zis: un alt film în care actorul român face ce ştie el mai bine, adică să-şi umfle amigdalele de urlete, să joace teatral, să gesticuleze larg şi isteric. Apoi, ştiam - şi vedeam asta şi din spot - că filmul este despre un copil handicapat. Mi-am zis, din nou: iarăşi despre handicapaţi, gunoaie şi cîini vagabonzi, iarăşi filme în care să le servim occidentalilor ceea ce deja ştiu despre noi. (Numai cu vreo două luni înainte mai văzusem, pentru a nu ştiu cîta oară, un film din această serie: Filantropica lui Nae Caranfil. E adevărat, un film făcut cu umor şi lipsit de încrîncenările cu care mă obişnuisem, dar tot cu cerşetori, aurolaci, cîini vagabonzi şi gunoaie - uneori gunoaie chiar "artistice", făcute din decor, aşa cum era maldărul multicolor şi nenatural din prima secvenţă.) Şi a mai fost o recomandare proastă pe care am avut-o despre Noro înainte să-l văd: scenariul filmului este făcut de Răsvan Popescu (în colaborare cu Radu Gabrea), pornind de la o povestire a acestuia din celebrul volum Subomul (celebru, pentru că oferă, iată, material pentru o a patra ecranizare). Mă aşteptam, deci, ca Noro, să fie un film românesc în totalitate, ceva gen Prea tîrziu - o isterie colectivă, cu o poveste chipurile bună de export şi cu exageraţiuni şi orori cît cuprinde.
Numai că filmul lui Radu Gabrea nu este deloc aşa - şi aici este meritul incontestabil al regizorului. De fapt, neşansa întîlnirii lui Radu Gabrea cu prolificul scenarist a fost salvată de intuiţiile şi de bunul-simţ al regizorului, dar şi de şansa întîlnirii cu cel care joacă în rolul lui Noro, Tudor Necula. Tudor Necula este el însuşi handicapat, iar povestea filmului e în mare parte povestea lui - astfel scenariul de bază a putut fi adaptat şi transformat în ceva veridic, viu. Apoi, Tudor Necula este un băiat drăguţ şi inteligent şi a ştiut să-şi joace rolul, propriul lui rol, cu foarte mare naturaleţe. Radu Gabrea, confruntat cu jocul natural al copilului, şi-a dat în mod salutar seama că ceilalţi actori - Victoria Cociaş şi Dorel Vişan, părinţii copilului în film - nu pot să joace decît la fel de natural. Orice teatralitate, confruntată cu firescul băiatului, ar fi fost de-a dreptul catastrofală. Cît despre isterii, dacă aţi văzut spotul publicitar, le-aţi văzut pe toate. Nu ştiu a cui a fost ideea să concentreze toate urletele din film şi să le ofere, pe post de reclamă, în cîteva zeci de secunde (cineva, desigur, care mai crede că valoarea şi cota filmului sînt direct proporţionale cu cantitatea de păr smuls din cap). Altfel, diluate pe parcursul unei ore şi jumătate cît durează proiecţia, isteriile se reduc la proporţia firească şi-şi capătă, deci, naturaleţea. Nu sîntem absurzi: oricine îşi mai pierde cumpătul din cînd în cînd...
Filmul lui Radu Gabrea nu este unul în care să ni se vorbească despre orori şi mizerie, aşa cum am fi tentaţi să credem auzind tema şi fiind obişnuiţi cu produsele cinematografice româneşti de pînă acum. Mai mult, reuşeşte să fie - incredibil! - un film chiar luminos. Povestea este simplă, fără pretenţii "metaforice" şi "simbolice": părinţii lui Noro, un copil handicapat locomotor, au concepţii diferite în privinţa abordării problemei fiului lor. Amîndoi îl iubesc, dar, în timp ce mama nu îi ascunde handicapul şi preferă să îl ajute pe copil să depăşească situaţia şi să se integreze în societate, tatăl este resemnat, vrea să-şi ţină fiul departe de ceilalţi copii şi construieşte în jurul lui o lume infantilizantă şi bazată pe minciună. Între cei doi părinţi este o continuă tensiune şi, uneori, poziţiile lor diferite sfîrşesc prin a degenera în certuri. La finalul filmului, însă, tatăl renunţă la strategia lui educaţională: dacă, într-o scenă de la început, în timp ce îl plimba pe Noro în cărucior prin parc, bărbatul îi spune că toboganul pe lîngă care treceau e, de fapt, o pedeapsă pentru copiii neascultători, ultima scenă a filmului este cu Noro care se dă pe tobogan, după ce tatăl însuşi îl ajutase să se urce acolo.
Bineînţeles că şi o astfel de poveste ar fi putut fi caricaturizată sau împinsă în sordid. Radu Gabrea, însă, nu o face. El chiar înfrumuseţează realitatea. De exemplu, părinţii lui Noro, deşi sînt amîndoi salariaţi bugetari (el poliţai şi atît, fără nici măcar vreo afacere cum au poliţaii în realitate, ea lucrătoare într-un teatru), îşi permit să trăiască în condiţii excelente: au o casă cu două niveluri şi scară interioară, cu scule electro-casnice moderne, fac cadou copilului jucării de firmă (Fisher Prize - o marcă destul de scumpă) sau îl îmbracă în haine de calitate. Desigur, pentru noi este un standard de viaţă ridicat, dar pentru un occidental e unul absolut decent - poate că asta a fost logica regizorului. Cum ar fi fost un copil handicapat îmbrăcat într-un trening luat din Obor, pus la umbra pereţilor scorojiţi ai nu ştiu cărei scări de bloc şi coborît de tată pe braţe deseori, atunci cînd se strica liftul? Desigur, acesta ar fi fost un film românesc sută la sută, ca cele de pînă acum. Iar Radu Gabrea a ştiut să facă un film normal (şi el pentru export, avînd în vedere tema corectă politic - dar normal şi, în plus, deloc moralizator), ca cele, sper, de aici încolo.
Mi-ar plăcea să cred că Noro este un semn că epoca filmelor româneşti anormale începe să se sfîrşească.