Un program mozaicat

Precizia, limpezimea, arhitectonica urmărită cu eficienţă sunt trăsăturile principale ale stilului dirijoral al lui Lawrence Foster, maestru cunoscut publicului românesc, care acum a venit la Bucureşti chiar cu orchestra sa, ceea ce a condus către un rezultat sonor apropiat de ideal.

Programul ales de Orchestra simfonică Gulbenkian şi Lawrence Foster a fost extrem de divers stilistic. Deschiderea cu popularul Adagio pentru coarde de Samuel Barber ne-a proiectat într-o lume de un lirism intens, care valorifică în primul rînd expresiva sonoritate a corzilor.

Disponibilităţile complexe de orchestră cu largă experienţă în interpretarea şi înregistrarea muzicii contemporane au fost puse în valoare în Simfonia a VI-a "Culorile" de Pascal Bentoiu, deja un opus clasic al muzicii româneşti a ultimelor decenii, care a fost prezentată publicului într-o versiune de elită, diversitatea nuanţelor sugerate de scriitură fiind surprinse cu acurateţe, iar abordarea intelectuală a dirijorului parând că se prelungeşte în atitudinea fiecărui instrumentist în parte.

Seara s-a încheiat cu luminoasa simfonie romantică a IV- a, "Italiana", de Mendelssohn-Bartholdy, lucrare care va pune întotdeauna în valoare sonoritatea unui ansamblu simfonic de calitate.

Reprezentând, evident, "atracţia" serii, Dan Grigore ne-a oferit o versiune intens expresivă, spirituală şi delicat surprinzătoare la binecunoscuta Burlescă pentur pian şi orchestră de Richard Strauss. Deşi este greu de crezut, Dan Grigore nu a cântat la foarte multe din cele 16 festivaluri "Enescu", aşa că apariţia lui căpătă cu atît mai mult rang de eveniment. Întotdeauna este greu să prevezi stările de spirit ale lui Dan Grigore, iar Burlesca de Strauss solicită frecvente schimbări de atitudine... în consecinţă oscilaţiile între haz şi farmec, pe de o parte, seriozitate şi forţă, pe de altă parte, au fost extrem de convingătoare şi în consonanţă cu spiritul muzicii.

Cei veniţi pentru Dan Grigore s-au cam foit pe scaune la simfonia lui Pascal Bentoiu, dar poate că data viitoare nu vor mai ocoli muzica românească, odată ce au trecut prin "botezul" acestui gen. Şi poate vor ţine minte că cel care i-a convins se numeşte Lawrence Foster.