De la repetiţie la concert cu London Symphony Orchestra

Muzicienii din London Symphony Orchestra au apărut unul câte unul, şi-au scos instrumentele din cutii, Cristian Mandeal a făcut o scurtă prezentare şi... au început să cânte. Cât de simplu pare totul cu aceşti instrumentişti... Cultul pentru "sunetul acela", de care ne este tuturor dor, sunet în permanenţă adaptat stilului lucrării, purtător al unui "ce" unic - amprentă inconfundabilă a L.S.O., face ca munca dirijorului să înceapă din zona eterată a esteticului, a inspiraţiei.

În interiorul ansamblului, atmosfera este relaxată. Instrumentiştii sunt oricând dornici de o glumă bună. Ici colo se mai retuşează câte un amănunt... un arcuş, un accent, o nuanţă. Totul se face cu prietenie, pentru că L.S.O. chiar arată ca un colectiv ai cărui membri sunt fiecare în parte fericiţi şi recunoscători soartei că pot face muzică pentru a trăi, respectând un cod nescris ce reglementează graniţa dintre muncă şi relaxare. Ascultând (Enescu) încă de la prima repetiţie, eşti impresionat de acurateţea cu care este parcursă partitura, în literă şi spirit. (În timp ce scriu acest rânduri, Sir Colin Davis dirijează Simfonia a IX-a de Dvorak. Ce nuanţe, ce culori sonore... pe o largă gamă de la expresivele pianisime la lemne, până la impresionantele fortissimo la alămuri marca L.S.O.).

În concert, confirmarea celor observate la repetiţie depăşeşte aşteptările. Impresionează spaţiile dinamice create între compartimente, discursul muzical curge, Rapsodia I este într-adevăr o colecţie de dansuri, al căror caracter şi balans specific ies foarte bine în evidenţă. Remarcăm totuşi cu regret faptul că nici măcar un "şlagăr" precum Rapsodia I nu face parte din repertoriul acestei orchestre. Chiar dacă mascate cu o abilitate demnă de mari maeştri, seducătoarele capcane ale scriiturii enesciene nu au putut fi surmontate în timpul (cu siguranţă scurt), alocat pregătirii acestei partituri.

Dacă au sunat telefoanele ? Da! Au sunat. Copios. Inclusiv şi mai des în acea zonă a sectorului A cu bilete foarte scumpe, zona V.I.P., lucru socialmente vorbind deloc neaşteptat la anumiţi domni şi doamne.

Revenind însă la ceva ce este important, întoarcerea la superlative devine obligatorie în cazul Simfoniei I de George Enescu. Ce atacuri, ce eficienţă în relevarea unor subtilităţi armonice rămase îngropate în partitură, de cele mai multe ori, în cazul altor interpretări. Maestrul Cristian Mandeal a fost un dirijor cu siguranţă fericit în această seară când a avut pe mână un astfel de instrument. După sonorităţile compacte (cu limpezi influenţe armonice de jazz în anumite fragmente ale părţii întâi, pe care nu le remarcasem anterior), iată-ne fermecaţi de sonorităţile întunecate, estompate ale părţii a doua. Un nou prilej de încântare în faţa unei infinităţi de nuanţe laborios dozate şi argumentate, în concepţia dirijorală de mare subtilitate a lui Cristian Mandeal.

În a doua parte a serii, Simfonia a IX-a "Din lumea nouă" de Dvorak, la pupitru Sir Colin Davis. Într-adevăr o lume nouă se deschide auzului, fie el familiarizat sau nu cu o astfel de muzică. Din nou senzaţie de firesc, de natural în înlănţuirile de tempo-uri şi de nuanţe... Strălucire stăpânită, rotundă a temei părţii întâi la alămuri, susţinere de vis într-un tempo ce ne aminteşte de Sergiu Celibidache în partea a doua şi din nou amprenta catifelată, subtilă dar fermă, în acelaşi timp, a corzilor sunt doar câteva din atributele unei interpretări "de disc", prevăzute cu momente de noutate mai ales în agogică, obligatorii pentru o orchestră aflată în mileniul trei care vrea şi reuşeşte să aibă succes pe piaţa supersaturată de CD-uri. Interpretarea oferită de London Symphony Orchestra "Lumii noi" ne-a făcut să regretăm încă o dată faptul că deocamdată repertoriul enescian nu face obiectul preocupărilor "majorilor" industriei discografice, diferenţa dintre o piesă aprofundată şi cântată şi partitura enesciană învăţată pentru festival fiind evidentă.

Dar să fim optimişti. Unul dintre scopurile nobile ale festivalului este tocmai acela de a-i determina pe alţii să vină în contact cu partea înaltă a creaţiei simfonice româneşti. Să sperăm, de ce nu, încă odată, că măcar cele două partituri enesciene executate în festival vor mai reveni pe pupitrele atât de glorioase ale L.S.O.