O ciudăţenie pe care o observ, cu sincer interes, de cîtăva vreme este aceea că, în aparenţă, cei mai afurisiţi critici sînt nu criticii, nu cronicarii, deveniţi, în bloc, oameni de zahăr, ci regizorii şi actorii, adică înşişi colegii "performanţilor". Despre un spectacol "cuminte", uneori despre un spectacol al unui "nume" - şi, în cazurile grave, despre un spectacol bun şi frumos -, la care temutul titular de rubrică de la vajnicul cotidian Cutare formulează în treacăt două-trei "rezerve" sau strîmbă delicat din nas vorbind despre "tentative nereuşite", "neizbînzi", hai "eşecuri", actorul sau regizorul de la teatrul de peste drum (dacă nu chiar de la teatrul cu pricina) o trînteşte verde: "Tîmpenia aia?! O porcărie jenantă!". Asta după ce, în timpul spectacolului, s-a foit fără astîmpăr în scaun, a tuşit, s-a uitat de zece ori la ceas, a făcut bancuri audibile peste trei scaune pe tema întîmplărilor de pe scenă, a chicotit (tot audibil) la momentele tragice sau lirice şi şi-a dres sumbru-sonor glasul la momentele comice, pe scurt, a arătat din răsputeri că turbează de furie şi că se plictiseşte de moarte. Şi după ce tot el, la sfîrşitul spectacolului, în foaier sau la cabină, s-a dus la colegul regizor sau actor şi i-a zis, bătîndu-l prieteneşte pe spate ori pupîndu-l dulce pe obraz: "Bravo, Mitică! Eşti bun, băiatule!". Chestia cu tîmpenia şi porcăria e rezervată exclusiv domnilor critici - mai exact, hic et nunc, doamnelor critice -, cărora li se sugerează discret, cînd nu li se recomandă ritos, să spună (scrie) odată adevărul despre scandalul acestor gogoşi umflate, al acestor impostori netalentaţi care duc de rîpă etc. etc. Şi domnii critici, nemaivorbind de doamnele critice, se execută pe loc, harnic şi conştiincios, mîndri nevoie-mare în sinea lor că "creatorul" i-a luat de confidenţi şi de parteneri de indignare estetică. I-a tratat, cum am zice, de la egal la egal.
Ceea ce domnii şi doamnele în discuţie nu prea ştiu - ori refuză să creadă - este că, în cerc restrîns, "creatorul" se distrează de minune pe seama "intelectualilor" din sistem, dîndu-le acestora porecle sarcastice, imitîndu-i cu o precizie împinsă de "ochiul meseriei" pînă la cruzime şi, mai ales, neluîndu-i, în fond, deloc în serios. Cu cît domnii şi doamnele sînt mai sensibili la influenţe, cu atît lipsa de consideraţie e mai profundă. Şi, dacă bine te gîndeşti, mai firească.
În ciuda faptului că "se formează", de multe ori, împreună (atunci cînd criticul e absolvent al institutului de teatru), în ciuda faptului că pot fi amici de pahar sau cumnaţi de crîşmă, în ciuda faptului că pot avea interese financiare, într-un fel sau altul, comune, între artiştii scenei şi observatorii lor din afară există o barieră de netrecut. Primii fac ceva, ceilalţi vorbesc (scriu) despre ceva. Iar dincolo de această fatidică opoziţie (cultivată uneori, după modelul nefericitului "Noi muncim, nu gîndim!", încă din şcoală, chiar dacă nu în mod deschis), rămîne realitatea goală şi caldă a faptului că ei, artiştii - şi în primul rînd actorii -, trebuie să înfrunte zi de zi cu trupul lor, cu muşchii şi cu nervii lor, cu creierul şi cu inima lor întunericul viu al sălii pline de răsuflări. Şi de ochi. Care pot fi binevoitori, prietenoşi, dar pot fi şi ostili, răuvoitori. Printre aceşti ochi se află şi cei ai domnilor critici şi doamnelor critice. Alianţa e imposibilă. Desigur, pusă în termenii (in)egalităţii efortului vizibil, măsurabil, relaţia dintre artist şi critic va fi întotdeauna problematică, dacă nu nemijlocit conflictuală. Fapt este însă că în "cîmpul" artei nu ară numai artiştii. Nu toate persoanele care se urcă pe scenă şi stau două-trei ore sub reflectoare sînt actori, după cum nu toate persoanele care le spun ce să facă acolo, uneori în formulări savante, sînt regizori. Unii poartă aceste denumiri în mod abuziv. Există practicieni ai scenei care vin la teatru ca la serviciu, un serviciu nesuferit unde trebuie să mergi ca să iei bani - mulţi, puţini, nu contează, bine că sînt siguri şi, oricum, contează la pensie. Aceşti funcţionari privilegiaţi stau la repetiţie cu privirea pe ceas şi gîndul la maşina din service şi se supără foc cînd ziua de lucru se prelungeşte cu un sfert de oră, iar la spectacol vin în ultima clipă şi pleacă înainte de aplauze. (Las' că...) Ori, dimpotrivă - în regim de colaborare - muncesc în asalt, de dimineaţa pînă seara, biciuindu-i pe ceilalţi ca pe sclavi, ca să iasă repejor bănuţul (care, de obicei, nu-i deloc diminutiv) şi să-şi mute urgent arta pe altă scenă. Dacă au ştiut vreodată, nu mai ţin minte că teatrul e artă. Chinul lor creator suprem nu se exprimă în întrebarea "Cum?" (cum să rezolv piesa, scena, personajul, rolul?), ci în întrebarea "Cît?". Sînt - au devenit - paraziţii artei, ploşniţele scenei. Chiar dacă poartă nume sonore şi se laudă cu onorarii fabuloase. Frăţia cu ei ar trebui să le fie domnilor critici - nemaivorbind de doamnele critice - înjositoare şi repugnantă. Egalii lor sînt nu analiştii corecţi, comentatorii oneşti, cronicarii de ţinută, ci caracuda jurnalistică măruntă, broaştele slinoase din mlaştina didactică, proastele-n tîrg din "breasla de specialitate". Aşa cum din artiştii rataţi ies critici cu ulcere de frustraţie, criticii rataţi puiesc artişti de operetă falsă, cu gîndire primitivă şi simţăminte de vînzare. Aici, alianţa funcţionează perfect şi copulaţia naşte vermină. Cu ce se hrăneşte această vermină nu-i greu de ghicit. Din păcate, a început să se vadă tot mai limpede.