Unul dintre scopurile de căpătîi ale festivalului internaţional "George Enescu" a fost şi este acela de a promova programe în care solişti şi ansambluri simfonice de peste hotare interpretează lucrări ale marelui nostru compozitor. Din start, am ştiut că este vorba despre o politică a paşilor mărunţi, care cere în primul rînd răbdare şi... toleranţă. Poate tocmai pentru că apelează la resorturi psihologice şi emoţionale intime, inaccesibile la prima vista, muzica enesciană de după rapsodii nu face parte din repertoriul internaţional curent. Surprizele plăcute, dar şi cele mai puţin plăcute nu au lipsit la această ediţie, cele pozitive fiind mai multe. Totuşi, colective simfonice importante, ce ocupă poziţii marcante în lumea muzicală contemporană, în continuare nu au avut timp pentru mai mult de 2-3 repetiţii acordate pieselor enesciene, încercînd şi unele chiar reuşind, parţial, să surmonteze din mers dificultăţile ascunse ale partiturilor enesciene. Referitor la această idee, concert-maestrul London Symphony Orchestra spunea : "Suntem poate cea mai rapidă orchestra din lume... Dar am regretul ca tot nu am reuşit să relevam în interpretarea noastră întregul potenţial de semnificaţii din Simfonia I".
În cazul concertului susţinut de Wiener Symphoniker lucrurile au mers, din păcate, mult prea departe, astfel încît citirea (probabil la prima vedere cu întreg ansamblul) Suitei I pentru orchestra de Enescu a fost total nesatisfăcătoare. Cu acest prilej am semnalat şi o reacţie lipsită de echivoc a maestrului Cristian Mandeal, director artistic al festivalului şi bun cunoscător al creaţiei enesciene, care a huiduit (cu decenţă) modul în care orchestra vieneză şi dirijorul Gerd Albrecht s-au achitat de execuţia "obligaţiunii enesciene", găsind de cuviinţă să taie fragmente importante din lucrare.
Programul a continuat cu Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Liszt ce l-a avut ca solist pe Janis Vakarelis, lucrare care a fost executată precum semnătura pe condică luni dimineaţă, respectiv cu aceeaşi rutină ca în celelalte zile, doar că mai fără chef. Despre un Brahms cîntat cu profesionalism nu are rost să vorbesc, pentru că respectul pentru publicul în faţa căruia cînţi ar trebui să fie acelaşi la Viena şi Bucureşti, ca şi respectul pentru muzica lui Brahms sau Enescu, iar acest respect este o componenţă esenţială a profesionalismului. Simfonia I de Brahms au cîntat-o integral.
