Atmosfera se contura consonant prin alegerea celor trei lucrări din program, ce aveau ca numitor comun o anumită luminozitate specifică lucrărilor beethoveniene din prima perioadă de creaţie, care uneori este pusă în evidenţă de interpreţi, alteori este sacrificată în favoarea aspectului eroic sau romantic.
Neevitînd lirismul ce transpare din multe momente ale Triplului concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră de Beethoven, violonistul Martin Panteleev, violoncelistul Mario Brunello şi pianistul Derek Hann (cu o menţiune deosebită pentru acesta din urmă) au subliniat în versiunea lor strălucirea pasajelor de bravură tehnică, dar şi atmosfera optimistă, încheind într-un tempo debordant. Publicul entuziasmat (întîrziaţii de la Sala Palatului ascultînd chiar în picioare întreg concertul) i-a recompensat pe muzicieni prin urale ce nu se mai sfîrşeau fără a primi vreun bis (pentru că pur şi simplu acesta nu fusese prevăzut şi pregătit).
Simfonia a II-a a sunat omogen şi convingător, aşa cum era de aşteptat, de altfel, după prima parte a concertului, tinereţea spunîndu-şi cuvîntul şi în curajul tempo-urilor abordate. Un Beethoven "ca la carte", cu contraste reliefate, cu planuri diferenţiate, captivant şi emoţionant, purtînd semnătura Edward Gardner şi Camerata Salzburg.
Am părăsit Ateneul la miezul nopţii încîntată că nu am de ce şi cu cine să polemizez pe tema acestui concert. Am văzut ieşind din sală numai feţe luminoase, avînd în gînd ziua ce urma, ultima care putea oferi celor "virusaţi" de festival patru concerte.