Geringas şi clasicismul lui Beethoven

Publicul Festivalului "Enescu" pare hotărât să nu obosească. În al doilea sfârşit de săptămînă şi respectiv la al şaselea concert sub genericul Beethoven by Midnight, Ateneul Român a fost plin până aproape de miezul nopţii cu un public dornic de a asculta nu tocmai accesibilele sonate beethoveniene pentru violoncel şi pian.

Alegerea cuplului cameral David Geringas - violoncel, Ian Fountain - pian s-a oprit asupra Sonatei nr. 3 în la major op. 69, Sonatei nr. 4 în do major op. 102 nr. 1 şi Sonatei nr. 5 în re major op. 102 nr. 2. Nota dominantă a interpretării celor doi a fost cea clasică. Fără concesii făcute modernităţii, necesităţii de a seduce publicul, fără sentimentalism sau alte trucuri pentru a-şi asigura aplauzele entuziaste. O înţelegere profundă a partiturii, o aplecare spre ideea de muzică pură, au fost completate de o tehnică sigură, matură, care nu urmărea deloc să epateze. Era un simplu mijloc de comunicare prin limbajul sunetelor. O comunicare clasică, firească în slujba căreia şi-au pus discursul muzical ambii muzicieni prezenţi pe scenă.



Matur şi "clasic" ni s-a părut şi publicul acestei seri, care nu a mai aplaudat între părţi şi într-o proporţie covârşitoare şi-a închis telefoanele mobile. Adevărul este că în afara concluziei de netăgăduit că numărul spectatorilor la acest festival (fie în sălile de concert, fie în piaţa festivalului) este îmbucurător de mare şi că prezenţa tinerilor este majoritară (tinzând spre 90 la sută în cazul concertelor "de la miezul nopţii"), alte verdicte nu se pot da. Este vorba într-o măsură covârşitoare de un public nou, neexperimentat într-ale concertelor de muzică clasică, dar care îşi doreşte şi altceva pentru petrecerea timpului liber. Iar mediatizarea mult mai complexă a acestei ediţii a adus la cunoştinţa oricărui potenţial cumpărător de bilet că la Bucureşti, în acest septembrie (în care în sfârşit, de câteva zilele, stelele strălucesc în fiecare noapte, conform spotului difuzat pe Euronews), au putut fi ascultaţi mari muzicieni ai lumii. Iar ocazia este unică, eforturile făcute pentru aducerea lor urmând a fi reluate de-abia peste doi ani. Poate că o parte a acestui public nou, pe care îl salutăm, va avea în cursul stagiunii ce vine curiozitatea de a mai veni la Ateneu, la Sala Radio sau la Operă. În fond, acesta ar fi câştigul esenţial al acestui festival, câştig pe care ediţiile anterioare nu au reuşit să-l aducă.