Am ezitat să pun acest material pentru că din punctul meu de vedere Festivalul "George Enescu" e un lucru necesar iar aducerea orchestrelor străine e îmbucurătoare (aş spune chiar că e prea rară venirea unor ansambluri celebre, după cum e prea rară ajungerea în România a unor muzicieni ca Cesaria Evora sau Sting sau Metallica; normal ar fi ca toate tipurile de public să aibă de unde alege, după cum normal ar fi ca oferta muzicală la radio şi la televiziune - ca prim mijloc de informare muzicală - să fie mult mai diversă şi completă). Dar problema pusă de Irinel Anghel e reală şi reflectă durerea unor artişti (nu doar muzicieni) care nu pot să se dezvolte, nu pot să ajungă la public, nu pot să îşi pună în valoare creaţia. Nu e vorba nici măcar de faptul că nu au public, practic nu au cum să îşi cîştige publicul, nu au ocazia să producă evenimente cu suficientă constanţă pentru a-şi forma un public. Nu ştiu dacă există vreo soluţie imediată care să rezolve problema, nu cred că implicarea guvernului ar fi de dorit, poate e şi vina artiştilor care nu ştiu să se apropie de public, poate e şi vina celor care promovează evenimentele lăudînd absolut orice (din incompetenţă sau din teama de a nu supăra pe cineva) şi creînd reticenţă în rîndul publicului care vine în sală aşteptînd cu totul altceva decît primeşte.
Dacă acest articol va declanşa ceva mai mult decît o lamentaţie pierdută într-un colţ de Internet el are sens. Dacă nu, a fost degeaba scris şi degeaba postat aici (ca multe alte articole similare). Părerea mea e că nu lipsa banilor e în acest moment problema cea mai mare în cultura din România, ci lipsa proiectelor şi a seriozităţii cu care ar trebui puse în practică. Din acest punct de vedere Festivalul "Enescu" e un model de urmat, poate prea scump pentru că s-a risipit în unele cazuri aiurea, dar cu un concept clar, cu o organizare bună, cu o publicitate rezonabil făcută. Cine va învăţa de aici ceva ?
(Răzvan Penescu)
*****
157 de milarde de lei - atât a declarat dl. Şerban Mihailescu, că s-ar fi cheltuit de către guvern pentru festivalul "Enescu". Din experienţa mea recentă de director al "Săptămînii Internaţionale a Muzicii Noi" (cea mai importantă manifestare de gen din România), socoteala simplă îmi spune că, cu aceşti bani s-ar putea organiza 157 de festivaluri de muzică contemporană. Disproporţia este uriaşă şi şocantă. Concluzia apare aceea că se investesc bani nu în cultură, ci în imagine, în campania electorală. Pentru că altfel, s-ar sprijini creaţia compozitorilor romani, creaţia vremurilor noastre prin care România există pe plan mondial şi s-ar putea lăuda, mai mult decât prin cei 400 de milioane de lei pe care cu greu îi dă Ministerul Culturii pentru un eveniment de amploare internaţională (la care, până la completarea bugetului de un miliard, contribuie Institutele şi Fundaţiile culturale străine).
Se pare ca nu vrem să fim remarcaţi prin ceea ce facem noi înşine, ci prin luxul de a invita orchestre cu cotă din străinătate ca să cânte cu precădere muzică clasică şi romantică. Ar fi bine şi aşa, dacă proporţia de interes între genuri s-ar regla într-un sens firesc pentru un organizator răspunzător de cultura poporului pe care îl guvernează.
Eu ca artist ce trăiesc în România, mă simt jignită de faptul că dispreţul conducătorilor ţării mele faţă de creatorii români se măsoară în 157 de procente. Pentru că o altă concluzie apare logică: dacă ţara are de dat aceşti bani - înseamnă că nu vrea să ne susţină creaţia, ne sufocă în mod intenţionat.
Probabil însă că priorităţile vor rămîne întotdeauna inversate, după cum dictează gustul publicului. Nu mai aştept nimic bun sa se întîmple. Rămîn toate ca mai înainte, cu girul unor generaţii de artişti şi critici nostalgici.