Afară e cald (conform adevărului inexorabil că vara nu-i ca iarna, adică nu e rece), iar aerul putrid al Bucureştilor, incuria autorităţilor (nu folosesc întîmplător acest preţios sinonim al banalizatei nepăsări, ceea ce, poate, nu trebuia precizat, dar viaţa mă învaţă fără de răgaz că niciodată explicaţiile nu-s prea multe, chiar dacă sînt întotdeauna inutile) şi mitocănia concetăţenilor ridică, parcă, şi ele cu vreo patru-cinci gradele care, numărate, nu depăşesc prea tare media continentală. Teatrele au intrat în vacanţă - despre ce naiba să scrii, şi "deştept" (mă rog...), pe deasupra? Mă întorc cu drag spre John Steinbeck, care, cu siguranţă, ne priveşte zîmbind tandru şi obosit din Păşunile Raiului, undeva, pe la Est de Eden, mă întorc aşadar la el şi la a lui infinit consolatoare Joie Dulce şi... mă apuc să bat cîmpii, numerotînd şi eu, ca şi el, episoadele "evazioniste". Aşa, în speranţa (deşartă, ştiu) că, poate-poate, se ia...
O prejudecată răspîndită nu numai în rîndul făcătorilor de teatru, ci şi (poate că strict declarativ, totuşi) printre gînditorii la scenă, spune că aceştia din urmă - critici, cronicari, ştirişti etc. - trăiesc "pe spinarea" celor dintîi, a actorilor, regizorilor, dramaturgilor, scenografilor (de ce nu şi a maşiniştilor, machiorului, cabinierelor, sufleorului, sunetistului şi pompierului, la urma-urmei, dacă tot ne-am pornit?). Că, adică, dacă practicienii nu ar exista, teoreticienii ar bate din buze şi ar fluiera a pagubă, rămînînd şomeri şi proşti de-a binelea. La prima vedere, cugetarea poate părea corectă. (Iată, bunăoară, cum eu, dacă teatrele nu joacă, mă ţin de aiureli.) De fapt, e la mijloc un sofism mărunţel şi lesne demontabil. Fireşte că "actul critic" porneşte de la - şi, în bună măsură, se întemeiază pe actul - artistic, dar a spune că artistul e "căpuşat" de critic este ca şi cum ai spune că morarul e parazitat de brutar sau tăietorul de lemne, de meşterul de mobilă. Că profesorul trăieşte pe spinarea elevilor (povestea cu "meditaţiile" - deloc transcendentale - se exclude), iar medicul, pe spinarea pacienţilor (iarăşi, nu se pune chestia cu binecunoscutele plicuri). Şi că, în fond, artiştii trăiesc pe spinarea tuturor. Cercul se închide astfel, vicios şi demagogic. N-ar fi mai bine să-şi vadă fiecare, în linişte, de treaba lui?
Cînd stai într-un amfiteatru grec, mai mult sau mai puţin antic, şi priveşti nu numai spre "scenă" (ca să se vadă că servesc şi "teoreticienii" la ceva, precizez că, în teatrul elin clasic, skené era un fel de fundal construit al spaţiului de joc, care spaţiu de joc se chema proskenion), ci şi la rîndurile semicirculare de bănci, tot şi toate deschizîndu-se natural către cerul liber de deasupra, capeţi brusc o percepţie diferită asupra marilor texte fondatoare ale dramaturgiei universale. Sacrele tragedii se îmblînzesc şi se "civilizează" pînă la a te face să te gîndeşti, grozav de ireverenţios, dar inevitabil, la telenovelele de azi. Fraţii se omoară între ei pentru moştenire, fie ea şi coroana Tebei, Medeea îşi ucide băieţii pentru a-l pedepsi pe soţul trădător care umblă să se însoare cu alta şi o asasinează şi pe-aceea pentru a-l lipsi pe infidel de posibilitatea procreării, deci a perpetuării speţei, Oedip trăieşte în incest mai ceva ca ţăranii din cătunele izolate, Electra se răzbună pe o mamă afurisită şi rea de muscă, instigîndu-şi fratele mai mic să-i vină aceleia de hac ş.a.m.d. Operele nemuritoare îşi pierd aerul încruntat şi distant şi devin întîmplări ce se pot ivi în viaţa oricui, întîmplări exemplare în desfăşurarea lor înspăimîntătoare şi, în esenţă, sever-moralizatoare: uite ce păţeşte cine întrece măsura. Sînt nişte "fapte diverse" - foarte bine povestite, impecabil puse în pagină şi alcătuite din cuvinte puternice şi expresive, inteligente şi sensibile. Aici e cheia. Aici se termină telenovela şi începe arta.
Limba română este, probabil, unica beneficiară din lume a unei bizarerii semantice foarte hazoase: are un cuvînt care, în funcţie de felul cum e accentuat, nuanţează una şi aceeaşi noţiune în ton sobru, respectiv derizoriu. Şi acesta este - ca să vezi! - un cuvînt teatral: comedie, cu varianta comèdie. Comedie înseamnă o piesă (sau un spectacol) vesel/ă - prin extensie, o reprezentaţie a naturii umane putînd declanşa rîsul, inclusiv rîsul punitiv, rîsul "etic", pe scurt, rîsul serios -, în timp ce comèdie înseamnă întîmplare ciudată, drăcovenie, panaramă, de care nu prea rîzi, ci te minunezi, te enervezi sau chiar te scîrbeşti. Cum nu am patalama de filoloagă, deci nici inteligenţă certificată oficial, nu mă avînt în explicaţii savante. Risc totuşi, cu modest instinct teatrologic, o ipoteză: cuvîntul comedie a pătruns în română din sursă franceză (comédie) sau germană (Komödie), o dată cu junii intelectuali întorşi de la studii sau din călătorii pe acele meleaguri. (Prin secolele XVIII-XIX, Anglia era o destinaţie oarecum exotică, iar America, vorba dlui Mariu Chicoş Rostogan, încă nu se ghescoperise.) Termenul e adoptat de cercurile culturale cu entuziasmul intelectual - sobru - al epocii şi, încet-încet, prinde să se răspîndească. Iată însă că în Principate, mai apoi şi mai cu seamă în Regat, încep să sosească trupele de teatru italieneşti, cu a lor commedia - nu numai dell'arte - şi cu ai lor actori care accentuează altfel cuvîntul proaspăt dobîndit de băştinaşi. Păi putea românul de bază, care încă mai rîdea în barbă de bonjurişti şi de fanteziile lor, să nu profite de ocazie? Pentru că oricum, ce mai încolo şi-ncoace, omul cumsecade tot nu pricepe mai nimic la teatru, ori că joacă talienii, ori că joacă Ionescu, la grădină la Iunion, comèdiile alea ale lui, unde vin toţi terchea-berchea, toţi coate-goale, toţi scîrţa-scîrţa pe hîrtie să caşte ochii la cocoane. Mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus. Ei, comèdie!