Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu 2002

"Dacă-ntr-adevăr stafia mi se arată, am să-i vorbesc chiar de se cască iadul, silindu-mă să tac." Încep cu această replică din spectacolul Hamlet în regia lui Vlad Mugur pentru ca, sincer să fiu, n-am găsit altceva mai bun. Acesta a fost primul spectacol din festival şi probabil şi cel mai reuşit. Spun "probabil" dintr-un exces deontologic, întrucît nu au trecut decît primele patru zile al festivalului şi, teoretic, există posibilitatea unei revelaţii în zilele ce urmează. Practic, nu prea.

Nu vreau să spun prin asta că la Sibiu s-a arătat o stafie, ci mai degrabă un păzitor al bunului mers în teatru. Cred că vă puteţi închipui ce presupune un festival cu 60 de ţări participante, presă de tot soiul, trei echipe de filmare de la aceeaşi televiziune, cazări, acreditări, tichete de masă, atribuirea locurilor în sală, transport în alte locaţii din jurul Sibiului ş.a.m.d. Directorul festivalului şi al Teatrului Radu Stanca din Sibiu, Constantin Chiriac, a declarat la prima conferinţă de presă din cadrul festivalului că va rămîne cu o "gaură" de un miliard de lei în bugetul teatrului. Sponsorii de anul acesta au avut posibilităţi mai reduse decît cei de anul trecut, dar trebuie lăudat efortul lor. Insula aceasta de cultură - FITS - poate construi punţi (că tot e tema de anul acesta) mai uşor către companiile private, dar mai greu către banii publici, cultura fiind, totuşi, un domeniu subvenţionat "sănătos" peste tot în lume. Cu toate acestea, lucrurile au mers bine şi am putut vedea spectacole de calitate.

Acestea fiind zise, trebuie să revenim puţin la Vlad Mugur şi la Hamlet-ul său. Nu vom scrie o cronică a acestui spectacol care a născut chiar şi o carte apărută la Cluj în Biblioteca Apostrof sub îngrijirea lui Ion Vartic şi a Martei Petreu. Ne vom mărgini la cîteva consideraţii în marginea lui. Caracterul testamentar al acestui spectacol nu rezidă în destinul de ultimă creaţie a lui Vlad Mugur înaintea plecării dintre noi, ci în faptul că respectă cu asupra de măsură principiile artistice ale "meşterului": un spectacol de teatru fie că este făcut după un text cunoscut, clasicizat, fie după unul modern, contemporan sau doar mai rar pus în scenă trebuie să te ţină cu sufletul la gură, să se adreseze publicului de azi, să fie viu, să transmită prospeţime, să surprindă şi să stîrnească curiozitatea.

Interpretările cele mai dificile, dar şi spectaculoase aparţin, paradoxal sau nu, celor mai tineri actori din spectacol: Sorin Leoveanu în rolul Hamlet, prinţul Danemarcei, Elena Ivanca în rolul reginei Gertrude şi Luiza Cocora în rolul Ofeliei. Pe Sorin Leoveanu l-am surprins în dimineaţa următoare reprezentaţiei făcînd un gest de o sensibilitate oarecum neaşteptată în raport cu impresia de aroganţă lăsată în apariţiile lui televizate. Aşteptînd singur în Piaţa Mare începerea spectacolului pentru copii Jocul de-a teatrul al lui Marian Râlea, a observat un băieţel dîndu-i tîrcoale timid cu o mînuţă de cauciuc înfiptă pe deget. Atunci s-a aplecat, i-a întins mîna şi l-a întrebat: "Tu ai prieteni?" Cu o privire în care se amestecau tristeţea şi curiozitatea, băiatul a dat din cap în semn că "nu". "Atunci, vrei să te joci cu mine?"

Pariul pe care l-a făcut regizorul distribuind-o în rolul reginei pe Elena Ivanca a fost însă mult mai riscant (actriţă a intrat în distribuţie prin concurs, fără experienţă scenei, mai ales a unei scene ca cea a Naţionalului clujean), dar cîştigat. De la prima mea vizionare, de la Bucureşti, la Festivalul Naţional de Teatru, din toamna anului trecut, rămăsesem cu o enigma nerezolvată: Gertrude îşi pierde pantoful pe scenă în mod intenţionat sau a fost o întîmplare? Misterul a fost dezvăluit - la una din repetiţii Elena Ivanca şi-a pierdut pantoful din picior şi a continuat şchiopătînd pentru că nu îndrăznea să-l recupereze, nu reuşea să găsească gestul salvator. Vlad Mugur a hotărît ca acest accident să facă parte din spectacol.

De curînd s-au încheiat la Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat, Zilele memoriale Vlad Mugur. Evenimentul s-a petrecut la Teatrul Maghiar pentru că la acest teatru a montat Vlad Mugur cele mai multe spectacole după '90. Destul de bizar este faptul că acest eveniment nu a fost susţinut financiar de Ministerul Culturii şi Cultelor din România, aşa cum ar fi fost normal pentru un regizor român, ci a fost nevoie de sprijinul Ministerului Minorităţilor din Ungaria. Un alt lucru interesant pentru cei care nu ştiu prea multe despre "meşter" este că a montat cam peste tot în ţară, dar mult mai puţin în Bucureşti şi asta din cauză că nu agrea modul de lucru din Capitală unde actorii şi colaboratorii sunt prinşi în mai multe locuri şi proiecte, iar el nu putea lucra dacă nu-i avea pe toţi în fiecare zi de repetiţie.

Spectacolul Hamlet şi-a întins faima în aşa măsură încît a ajuns să perforeze unele creiere în zonă răspunzătoare de comportament şi libido. În microbuzul cu care am plecat de la UNITER am întîlnit manifestări de fan în adevăratul sens al cuvîntului la o studentă la Teatrologie care a repetat de vreo 20 de ori cît de emoţionată este că în seara aceea va vedea Hamlet. Bine că era vorba despre acest spectacol care ar trebui să genereze nu numai fani, ci şi epigoni. Cît de mult ar dinamiza calitativ regia românească un epigonism Vlad Mugur! Din păcate el nu a creat "şcoală"; regizorii tineri nu i-au stat în preajmă pentru a-i respira ideile şi meşteşugul.