Teatru pe caldarîm - FITS 2002

Spectacolele de stradă au constituit un punct de atracţie important pentru viaţa Sibiului în festival. Atmosfera pe care o provoacă o astfel de reprezentaţie are o temperatură ceva mai ridicată decît spectacolele de sală (indoor) prin gradul de implicare al publicului în spectacol. Scena a l'italienne (aşa cum o cunoaştem astăzi) îl însingurează pe spectator, dar îl face în acelaşi timp membru al unei comunităţi de memorie spectaculară. Mai mult decît atît, Stanislavski dorea înălţarea celui de-al patrulea perete fictiv, între scenă şi sală, presupus continuu de către actor pentru a putea face abstracţie de asistenţă şi a insufla veridicitate acţiunii. Spectacolele din pieţele publice dărîmă toţi pereţii şi îşi transformă publicul în martor complice, activ, parte a reprezentaţiei de fiecare dată altfel, riscată şi strunjită permanent în funcţie de reacţia provocată.

Povestea Ioanei d'Arc, pe de o parte, şi a lui Alfonso van Worden - eroul lui Jan Potocki din Manuscrisul găsit la Saragosa, pe de alta, au stîrnit imaginaţia a nu puţini oameni de teatru. Ele au căpătat trup la Sibiu în două spectacole în aer liber. Primul a fost produs chiar de Teatrul Radu Stanca, iar al doilea a aparţinut unei faimoase trupe poloneze, pe numele ei - Biuro Podrozy. Trupa poloneză este vînată de festivaluri din întreaga lume şi este meritul organizatorilor că au reuşit să o aducă anul acesta la Hermannstadt, recte Sibiu.

Ioana d'Arc s-a bazat pe o estetică a teatrului orientat spre exterior, spre reflecţia istorică, urmărind crearea unui impact vizual şi acustic prin elemente pirotehnice (artificii, făclii, fumigene, salve de tun), alpinism urban, jocuri de lumini, dar şi printr-o scenografie carnavalescă amintind de perioadele de graţie ale Evului Mediu cînd plebea se distra întru Cristos, frenetic şi voluptuos. Hmm...rima întîmplătoare. Timpul se condensează într-o trăire intensă a fiecărei clipe, procesiunea fiind forma sugestivă a acestei aglutinări a clipelor spre un climax spectaculos. După ce toţi interpreţii şi figuranţii au ajuns în Piaţa Mare, însoţiţi de biciclete sudate, roţi enorme, cavaleri, icoane vii, femei despletite ţipînd şi bătînd ritmuri păgîne, a început "procesul" acestei războinice sfinte pe o scenă în forma de cruce. Interpreta rolului Ioana d'Arc - Diana Văcaru Lazăr a avut parte, după aprinderea unui rug de artificii, de o ridicare la cer care ar fi dat ameţeli şi celui mai stăpîn pe sine. Cu ajutorul unei macarale enorme deasupra turnului Bisericii Catolice nu se mai vedea decît o pată albă care se micşora vertiginos. Au fost şi accidente destul de previzibile în absenţa unei repetiţii generale cu elementele pirotehnice incluse: veşmîntul cîtorva fete a luat foc, iar fumigena de sub platforma care a ridicat-o pe Ioana d'Arc a început să arda nefiresc.

Pentru regizorul spectacolului, Mihai Constantin Ranin, sursele dramaturgice au fost textele lui Paul Claudel şi Jean Anouilh. Deşi el era obişnuit să creeze spectacole de autor, avînd şi studii de artă plastică, de această dată imaginarul său scenografic s-a întîlnit fericit cu acela al lui Alin Gavrilă. Ar mai trebui spus că M.C. Ranin a lucrat o Ioana d'Arc acum cîţiva ani la Paris pe l'Esplanade şi a căpătat experienţă acestui tip de spectacol colaborînd cu Petrică Ionescu la EuroDisneyLand.

În cazul celui de-al doilea spectacol - Manuscript by Alfonso van Worden - democratizarea actului teatral prin transgresia din sală la piaţa publică nu a adus nici cea mai firavă atingere calităţii lui. Abia acum ne-am putut da seamă ce înseamnă un spectacol creat de profesionişti pentru care abilităţile speciale cerute de reprezentaţiile în aer liber nu înseamnă ostentaţie acustică şi interpretare actoriceasca ioc! Cîteodată publicul de stradă este cam acelaşi cu cel care merge în sala de spectacol, dar actorii trebuie, totuşi, să fie deschişi provocărilor care pot apărea din partea unui public neavizat. De aceea, au fost păstrate nivele diferite de decriptare a poveştii. Nu au gîndit doar dimensiunea populară, ci şi aspectul artistic înalt.

Manuscript by... este un spectacol de teatru în care apar fiinţe fabuloase biciuindu-l pe Alfonso, baletînd pe picioroange de doi metri legate numai de picioare, fără sprijin în mîini, oameni spînzuraţi de o veridicitate neliniştitoare, cu o scenografie şi o muzică perfect adaptate conţinutului. Textul nu a fost neglijat, nu s-a folosit doar un extras, ci întreaga poveste a unei existenţe privite ca o perpetuă aventură. În plus, a fost introdusă analogia dintre destinul oarecum similar (împuşcarea cu un glonţ de argint) al autorului şi personajului său. Manuscript by... nu poate să nu ne amintească de spectacolul de la Odeon - Saragosa - 66 de zile în regia lui Alexandru Dabija. În călătoria sa iniţiatică personajul se foloseşte de un cal cu două capete, de un slujitor, de spadă şi de cartea-manuscris. În acest voiaj piedicile sunt mai degrabă miraje (cele două femei) care-l silesc la o incursiune în propriile fantasme, dorinţe ascunse şi tabuuri sau, în alte situaţii, prejudecăţi religioase bine puse în lumină de apariţia statuii înaltului prelat purtată în lectică de patru călugări. Lumea pe dos, lumea în oglindă, lumea în care nimic nu este ceea ce pare a fi este sugerata de răsturnarea copacului spînzuraţilor (ca o axis mundi) la final.

O realizare de cu totul altă factură este Dante's Hell - spectacol prezentat într-o locaţie spectacol ea însăşi: cetatea Cisnădioara. În acest teatru de mişcare, cum îl numesc protagoniştii - Frans Custers şi Arno Huibers - şi care nu se aseamănă decît parţial cu dansul contemporan, sunt topite două surse de inspiraţie: prima parte a Divinei Comedii şi elemente din dansul japonez Butoh. Acesta din urmă îşi trage seva din partea întunecată a vieţii, din umbrele sufletului. Cele cinci insule-gînduri-imagini din care este compus spectacolul creează o dificultate de înţelegere prin aparenta lor independenţă. Prima imagine urcă direct din gravurile sau descrierile în care este înfăţişat iadul sau un echivalent sisific al acestuia. Despuiat şi ras în cap, condamnatul trage după sine, încovoindu-şi spinarea pînă aproape de pămînt, un foarte gros lanţ de oţel cu lentoarea a mii de ani de muncă inutilă. Omul şi umbra sa se încleştează pentru posesia asupra adîncurilor subconştiente. Uneori umbra devine conştiinţa vinei homosexuale, alteori slăbiciunea predestinării. Calea prin el însuşi este dificilă, plină de temeri, îndoieli, obstacole şi îndatoriri (ideea lui Sartre era că infernul sunt ceilalţi). Acest spectacol reprezintă cea de a două colaborare a celor doi actori, prima petrecîndu-se tot la Sibiu în 1998 în The Drowning.