Ariane Mnouchkine ne-a udat cu furtunul. Cea care, în 1964, crea o companie de referinţă, Théâtre du Soleil, ne-a stropit cu un jet rece în pauza finală a spectacolului Les Éphémères. Asta după ce ne-a dat să mîncăm. Şi dacă mă gîndesc că spectacolul acestei "doamne de fier" inepuizabile, cu alura de domn bine, a ţinut opt ore, atunci era cazul să nu ne ţină înfometaţi.
Pentru Mnouchkine, orice montare e un cantonament cu etape bine stabilite, un mod de viaţă rotund şi riguros, care nu permite abateri. Decît dacă le cere spectacolul. Fie el cu smochine şi roşii, la mese lungi din lemn, fie cu actori-alergători de cursă lungă, care-ţi fragmentează privirea pe bucăţi de poveste. Teatralitatea contemporană ne transformă în martorii unei relocalizări a perspectivei, tocate şi multiplicate, mult mai apropiată de instalaţie.
Nu întîmplător, două dintre spectacolele prezentate anul acesta la Festivalul de la Avignon, desfăşurat în perioada 6-27 iulie 2007, e vorba de Insideout, conceput de coregrafa Sasha Waltz, şi de Les Éphémères, creat de Théâtre du Soleil, după o propunere a regizoarei Ariane Mnouchkine, au în centru contractarea şi dilatarea spaţiilor de mişcare, precum şi dejucarea convenţiilor în straturi.
Les Éphémères - spectacolul scurtmetrajelor dramatice
Les Éphémères e ca un tren în care locomotiva este istoria, iar vagoanele sînt microistorii personale, calupuri de poveşti care se rotesc asemenea pătrăţelelor dintr-un rubic. Fiecare miniscenariu dramatic devine o figurină continuată şi redescoperită de-a lungul unui spectacol de 8 ore. Timp suficient pentru duratele narative înlănţuite de Mnouchkine cu o abilitate uluitoare de a concentra detalii semnificative, de a spune poveşti fără să ignore nici măcar o secundă teatralitatea lor deopotrivă ambientală şi profund relaţională. Les Éphémères e spectacolul scurtmetrajelor dramatice alternate de o regizoare cu simţ filmic exploatat teatral. Travelling-ul circular, prim-planurile, distanţarea prin flashback şi suprapunerile de imagini nu sînt doar mijloace puse la bătaie pentru a dinamiza curgerea istorică, ci, mai ales, teme temporale într-un montaj al mărunţişurilor subiective. Mnouchkine optează pentru particule elementare de existenţă orchestrate de sunete discrete, de decantări acustice pe care muzicianul Jean-Jacques Lemêtre, un acompaniator fidel regizoarei, le inserează în rularea tramelor. Pe scenă intră şi ies scenuţe învîrtite de coregrafi, pe care se desfăşoară toate acţiunile.
Bătrîna bolnavă mintal, săracă şi inocentă, căreia i se face o ecografie în prima parte a spectacolului şi care aşteaptă cu disperare să vadă cum se mişcă mogîldeaţa din burtă, reapare în ultima parte, internată într-un spital, nevrotică şi jucăuşă, visînd la Grădinile suspendate. Doi bătrîni cuibăriţi unul în altul sînt asaltaţi de bătăi brutale în uşă. Nepotul isterizat că nu mai are nici un ban plînge, ţipă şi îi imploră să-l ajute. Demenţa din faţa uşii şi deznădejdea din spatele aceleiaşi uşi sînt faţa şi reversul disperării. O singură uşă devine spaţiul unor confruntări turbulente. Plasarea în interiorul sau exteriorul unei locaţii se schimbă printr-o simplă rotaţie, într-o manipulare coregrafiată a convenţiei. O tipă în scaun cu rotile citeşte cu lacrimi în ochi scrisoarea de admitere la École Normale Supérieure, în timp ce, pe o altă scenă, un copil citeşte, iar mama lui spală un closet. Prezentul e silabisit în scenariul simultan developat al trecutului. Un travestit meticulos aşteaptă o fetiţă cu care îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Tatăl fetiţei dă buzna în casă, o ia şi revine să-i caute penarul. Se aşază pe scaun şi izbucneşte în plîns. Tensiunile au nevoie de un singur gest referenţial pentru a transpune un întreg context de relaţii fragile. Concentrarea de conţinut şi acumularea de detalii ca nişte pistrui pe un ten fără semne sînt extrem de importante în spectacol.
Ştie să dea timpului recurs la memorie
Timpul rulează asemenea unui fundal şi totodată liant epic de infinite durate care de-abia la final îţi dau dimensiunea integrală a macro-actului teatral. Elementele de decor aduse la început şi fixate cu grijă pe scena din scenă, pe bucata de lemn manevrată cu o extraordinară dexteritate, sînt, la sfîrşit, demontate şi scoase. Poveştile se-nchid după ce codul narativ a fost la îndemîna spectatorilor aşezaţi de o parte şi de alta a culoarului de joc. Teatrul-istorie publică se face din frînturi de istorii private, exact cum un corp are nevoie de toate coastele ca să fie întreg. Temporarul e matca clepsidrelor efemere care-şi aruncă firele de nisip de la o poveste la alta. Circumstanţialele de timp devin circumstanţe temporale marcate din cînd în cînd de evenimente istorice majore. Mnouchkine ştie să dea timpului recurs la memorie, ştie să-l facă vizibil în momente menite să se sfîrşească exact în clipa în care au început să se deruleze. Ştie să nască şi să ucidă (în sensul de consum pînă la ultima picătură a unei fiole temporale) poveştile din laboratorul teatrului, istoria lui perisabilă. Pentru că a vorbi de destine efemere înseamnă a avea acces la vitalitatea de moment a teatrului, la durata scurt deplină, la tot ce se arde imediat, într-un multiplu de aici-acum care e chiar esenţa spectacolului, sensul şi miza ireversibilului pe care teatrul îl conţine. Timpul istorizat se umanizează tocmai datorită precarităţii durative a teatrului, vulnerabilităţii şi forţei emoţionale a istoriilor pe care le încadrează. Spectacolul companiei Théâtre du Soleil e impregnat de o uimitoare putere a staţionărilor în timpi convergenţi, a haltelor în hale intime, în subiectivităţi pe fugă, în semnificaţii particularizante.
E un corelativ estetic al cine-teatrului din Dogville, cu puneri şi deplasări din convenţie mereu la vedere şi provocînd vederea să fie conştientă de punţile ficţionale care se construiesc instant.
Insideout - lumea în gramaje personalizate
Insideout al Sashei Waltz reprezintă modelul perfect de spectacol-instalaţie. E vorba de structurarea unui set de mişcări într-un cadru spaţial clar delimitat, în corespondenţă reactivă cu alte mini-spaţii. Insideout funcţionează pe principiul vaselor comunicante, asamblînd circuite interne de acţiune care te scurtcircuitează şi pun corpul în priza realităţilor din jur. Corpurile din corpul fiecărui coregraf, impulsurile, dorinţele, agonia, retragerea, aşteptarea şi corpurile spectatorilor deplasaţi dintr-un loc în altul într-o hală imensă se transformă în materialul organic cu care coregrafa lucrează şi pe care reuşeşte excelent să-l ţină sub control pe bucăţi. În aceste bucăţi de / în mişcare supraetajate şi încîrligate aparent fără logică se instalează pe parcurs întregul. Sasha Waltz concepe o instalaţie motrică din care narativul de ansamblu e expulzat pentru a se menţine povestea în mic, lumea în gramaje personalizate. O lume în care muzicienii trec prin spaţii, animînd momentele-cros.
La sfîrşit, cutiuţe muzicale sînt puse pe jos. Fiecare cu acordurile ei. O nouă instalaţie se aude.