Înainte de eveniment - Anatomie.Titus.Căderea Romei

La Teatrul Bulandra, în cele două sedii, de la Izvor şi Grădina Icoanei, te întîmpină de mai mult timp o atmosferă de... şantier. Se refac şi birourile, şi cabinele actorilor, şi foaierele, încît toamna să ne dezvăluie o altă faţă a instituţiei cu o istorie glorioasă, dar şi cu un viitor plin de ambiţii. Cel puţin asta am înţeles de la repetiţiile ce se desfăşoară în aceste zile la Grădina Icoanei, dincolo de şantier, la un spectacol în care regizorul Alexandru Darie (şi directorul teatrului) îşi pune mari speranţe pentru un start în forţă în Casa Thaliei. Despre acest spectacol am stat de vorbă mai bine de un ceas, atît cît am reuşit să ne strecurăm cu gîndurile printre atîtea şi atîtea telefoane sau frînturi de dialog în carne şi oase ale noului director cu cei din staff ori cu maiştrii din şantier.

Ion Parhon: Spune-mi două-trei titluri prin care crezi că primul tău an de directorat va duce sau readuce Bulandra la cota prestigiului dorit.
Alexandru Darie: Startul propriu-zis va fi dat de spectacolul cu Bent, de Martin Sherman, o piesă interesantă, în regia lui Elie Malka. Nădejdile mele către adevărate evenimente se leagă de Titus Andronicus, în regia mea, la care repetăm acum, Oblomov, în adaptarea Mihaelei Tonitza Iordache şi regia lui Alexandru Tocilescu, De Pretore Vicenzo, de Eduardo de Filippo, pusă în scenă de Horaţiu Mălăele şi, mai tîrziu, Era vărsătorului, după Egmont, de Goethe, tot în regia subsemnatului. Mărturisesc că fac eforturi să readuc în această stagiune la Bulandra unul sau doi monştri sacri ai regiei româneşti, plecaţi din ţară acum două decenii.

I.P.: De ce Titus Andronicus şi care sunt argumentele pentru un veritabil eveniment?
A.D.: De fapt este o piesă de Heiner Muler, inspirată din Titus Andronicus, celebrul text shakespearian. În viziunea lui Muler, tragica poveste a lui Titus şi a familiei sale a cunoscut importante transformări. Cea mai importantă dintre ele, care m-a apropiat de acest text, este faptul că autorul a introdus un personaj, narator şi poet totodată. Este un alter-ego al dramaturgului. Din acest personaj se nasc celelalte. El comentează direct, în dialog cu publicul, firul acţiunii. Este o manieră antibrechtiană, însă mult mai aproape de spiritul rusesc, dostoievskian, decît de cel german. Şi relaţia dintre personaje, dintre narator şi public, ba chiar şi aceea dintre regizor şi personaje sunt mai curînd dostoievskiene. Peste tema piesei lui Shakespeare, autorul a introdus aici o provocatoare şi spectaculoasă confruntare între Poetul contemporan şi Geniul universal numit Shakespeare. Prin aceasta cred că povestea arhaică devine modernă. Este chiar post-modernă, dacă mă gîndesc la acel ochi din afară, al naratorului, asupra întîmplărilor, şi la faptul că violenţa celei mai crude piese de Shakespeare capătă aici şi accente insolite de umor sau o spectaculozitate din zona comercialului, dacă acceptăm că acest termen nu este neapărat peiorativ.

I.P.: De ce Heiner Muler şi nu tocmai textul lui Shakespeare?
A.D.: M-a atras enorm ideea de a duce mai departe gîndurile, ideile textului shakespearian. Piesa lui Muler se derulează pe trei planuri, care dau şi titlul: Anatomie. Titus. Căderea Romei. În primul caz este anatomia din poveste, obsedanta dorinţă a lui Titus de a diseca trupurile spre a vedea din ce sunt alcătuite, dar şi voluptatea cu care autorul, Heiner Muler, disecă piesa lui Shakespeare. În al doilea rînd, se numeşte Titus, căci este o profundă şi semnificativă dezbatere de caz, caracteriologică şi moral-psihologică, prin care, ca şi regele Lear, protagonistul este invitat să înveţe din propriile sale experienţe. În fine, Căderea Romei se referă la pildele pe care ni le dau faptele din piesă şi semnificaţiile lor. Fireşte, celor dispuşi să le înţeleagă şi să le asimileze...

I.P.: Ce înseamnă pentru tine acest demers regizoral, ce aduce el nou, distinct faţă de spectacolele de referinţă din cariera ta?
A.D.: Este ca o schimbare la faţă! În primul rînd denunţă intenţia mea de a mă apropia de teatrul contemporan, de a-i lăsa puţin în pace pe clasici. Apoi, va fi un spectacol limitativ, în care voi folosi cît mai puţin adjuvantele din zona decorului şi a efectelor. Şi decorul Mariei Miu şi muzica lui Adrian Enescu vor puncta, vor sugera, lăsînd corpurile, gestul, vocea actorilor să se exprime de o manieră covîrşitoare. Doar costumele, create tot de Maria Miu, vor tinde spre acea opulenţă de contrast. Spre deosebire de toate spectacolele mele precedente, aici actorii vor însemna Alfa şi Omega, iar spectatorii, nu mai mult de 200, vor fi foarte, foarte aproape de ei, de o scenă neînchipuit de mică, de "strînsă", pe care vor evolua cei 20 de interpreţi. Tot distinctă în contextul creaţiei mele este şi lumina, care aici va deveni un veritabil personaj, potenţat şi de instalaţiile şi reflectoarele noi, performante, pe care le-am procurat.

I.P.: În lumea teatrului este bine cunoscută acea constanţă a distribuţiilor tale. Se vorbeşte adeseori despre "gaşca lui Ducu". Vor fi şi aici noutăţi frapante?
A.D.: Mi-e foarte dragă "gaşca" asta, încît nu mă gîndesc să renunţ la ea. Din "gaşcă" fac parte Cornel Scripcaru, interpretul lui Titus, Dan Aştilean, în minunatul rol al Naratorului, amintindu-mi uneori de Prospero, apoi Claudiu Stănescu, în Aron, cumplitul vehicul al răului, Marian Rîlea, tragicomicul frate al lui Titus, Marius Capotă şi Adrian Ciobanu, în rolurile fiilor Tamorei, apoi Şerban Cellea, Ion Cocieru şi nu numai ei. Noi, care "sparg gaşca", dar foarte valoroşi pentru mine, sunt Marius Chivu şi Şerban Pavlu, deja cunoscuţi şi apreciaţi în teatrul nostru, Daniel Popa, un talentat actor şi dansator, sau tînărul Radu Micu, încă student în anul al II-lea.

I.P.: Nu mi-ai spus o vorbă despre actriţe. E secret?
A.D.: Nu, dar e cea mai puternică... spărtură în fizionomia "găştii lui Ducu". Mă refer la Camelia Maxim, actriţă, pe care o vom "adopta" la Bulandra, în rolul Tamorei, la Anca Androne, un debut, în rolul Laviniei, la Rodica Lazăr, pe care aţi mai putut-o vedea în Roberto Zucco, ori la altă tînără, Gabriela Curpăn (ce nume, domnule!), luată de mine după audiţie, în rolul "doicii".

I.P.: Este acest spectacol un plonjon definitiv în lumea textului contemporan?
A.D.: Mai degrabă reprezintă drumul spre o recidivă, căci şi Era vărsătorului va fi o adaptare modernă după textul lui Goethe, cu mărturisiri şi relaţii din zona Internetului! Vreau, într-adevăr, să lucrez mai mult în spaţiul dramaturgiei contemporane. Desigur, Doamne fereşte, fără s-o rup definitiv cu clasicii. Mă bate gîndul să refac Viforul la Bulandra, altfel decît a fost imaginea premierei de la Nottara, chiar dacă aş păstra cîţiva actori din acel spectacol. Ştiu eu, cîteodată îmi dă ghes şi gîndul să reconstruiesc lumea celor Trei surori într-o nouă distribuţie. Căci tot teatrul trăieşte acel proces de continuitate şi primenire, nu-i aşa? Dar dacă mă gîndesc la una din întrebările ce mi le-ai pus, cred că n-ar fi exclus ca într-o bună zi să refac şi drumul de la Muler la Shakespeare şi să-l redescopăr pe scenă chiar pe Titus Andronicus, într-o altă perspectivă decît cea care a condus la memorabilul spectacol realizat de Purcărete. Cine mai ştie ce-o să fie?