Puţină matematică şi (iarăşi) multe cifre - Festivalul de la Berlin 2002

"Cum e să joci alături de Jennifer Connely?", a fost întrebat Russell Crowe la conferinţa de presă a filmului A Beautiful Mind - la care a participat alături de regizorul Ron Howard, de scenaristul Akiva Goldsman şi de Connely; "E o plăcere să fii însurat cu ea timp de 50 de ani", a răspuns starul, făcînd aluzie la rolul din film. "Din păcate, în realitate e altfel decît în cinema..."

Dacă cineva mai avea îndoieli că Russell Crowe este un adevărat cavaler, conferinţa de presă de la Berlin i le-a spulberat. Fără aere, deloc plin de sine (tocmai se anunţaseră nominalizările la Oscar), simpatic, comunicativ şi cerînd insistent ziariştilor să le pună întrebări mai mult celorlalţi decît lui, Russell a fost un gentleman perfect - ceea ce nu înseamnă ca nu a amendat întrebările idioate (gen: "Aţi fost puternic ca Gladiator şi deştept ca Nash-personajul din A Beautiful Mind, un geniu matematic/; cum vă place mai mult?" - "Cred că cel mai mult îmi place să nu răspund la această întrebare!").

Momentul cel mai penibil a fost cînd un individ - care lucrează la o revista gay s-a ridicat, i-a spus că-l iubeşte şi că e sigur că va primi cel de-al doilea Oscar... Într-un sacou negru şi o cămaşă albă deschisă la gît, Crowe avea exact lookul din The Quick and the Dead, filmul cu Sharon Stone (plete & barbă), doar că, în loc de Whisky, bea Evian - ca toată lumea. A mărturisit că el crede că e mai sănătos, pentru un actor, să fie nemulţumit de ceea ce face, a recunoscut că nu a fost chiar o lumină la matematică ("Aveam un profesor ungur, aşa că nu prea înţelegeam ce spunea - şi, oricum, eram la uman!") şi a compătimit-o pe compatrioata sa Nicole Kidman, care turnează în Suedia cu Lars von Trier ("Asta înseamnă, vă daţi seama, că nu are o viaţă prea uşoară...").

A fost, probabil, ultima întîlnire a ziariştilor acreditaţi la Berlinală cu un star adevărat; de-aici încolo - adio, Hollywood! Nu vor mai fi bodyguarzi care să te ţină la 3m distanţă de vedete, nu vor mai fi interdicţii ("Nu fotografii, nu autografe, nu, nu, nu!!"), nu vor mai fi lucruri neplăcute ca acestea - dar nu vor mai fi nici staruri: chiar dacă directorul festivalului, Dieter Kosslick, a declarat - cu mîndrie - că, anul acesta, toate filmele americane din competiţie au primit nominalizări la Oscar, cred că trebuie să-i spunem dlui director că sta cam prost cu adunarea: The Shipping News, filmul lui Lasse Hallstrom din competiţie, NU a fost nominalizat... Nici el, nici Kevin Spacey, nici Cate Blanchett.

Iar dacă ar fi să adunăm vedetele de la Hollywood, mă tem că am ajunge la concluzia că este cel mai sărac an al Berlinalei, din acest punct de vedere! Gurile rele spun că ar fi vorba despre "lucrătura" fostului director al Berlinalei (Kosslick i-a luat locul abia în mai anul trecut); alţii pun penuria de staruri pe seama atmosferei post-11 septembrie sau, pur şi simplu, pe un dezinteres crescînd al Hollywoodului de a veni, în carne şi oase, la festivalurile europene (Cannes-ul şi Veneţia nu fac excepţie). Cert este că e tot mai puţină lume la conferinţele de presă. La cea a lui Costa-Gavras, de pildă, erau rînduri întregi libere - deşi filmul său tratează o temă foarte sensibilă în Germania: exterminarea evreilor. Turnat în România la studiourile Buftea - ca atare, plin de români în distribuţie -, vorbit în engleză, Amen durează puţin peste două ore şi, deşi povestea este captivantă (un ofiţer SS încearcă, fără succes, să sensibilizeze Vaticanul asupra atrocităţilor naziste), finalul este în mod clar ratat. Marcel Iureş joacă rolul Papei, Ion Caramitru pe cel al unui conte italian, iar Horaţiu Mălăele pe cel al unui ofiţer dintr-un lagăr; astea ar fi rolurile mai consistente, ceilalţi - Dorina Chiriac, Dorina Lazăr, Andrei Gheorghe, Mihai Călin etc - apar cam între 3 minute şi 10 secunde fiecare... Toţi se descurcă binişor, dar revelaţia vine de la actorul neamţ care joacă rolul principal (Ulrich Tukur), care ar putea primi premiul de interpretare.

În lipsă de filme mari, de staruri sau de emoţii autentice, unii stau să contabilizeze tot soiul de fleacuri. Am aflat astfel - pe lîngă numărul sticluţelor de Evian consumate - că anul acesta sînt proiectate peste 350 de filme, văzute de 3500 de ziarişti şi de mai mult de 400 000 de spectatori obişnuiţi. (Probabil că aceştia din urmă cresc de la o zi la alta, pentru că e tot mai greu să intri, în ultimul moment, la proiecţii!...) Starurile sînt duse de colo-colo în 60 limuzine Mercedes (C, V şi S-Class), iar distanţa acoperită de toate acestea a fost estimată la 40 000 km. Nimeni n-a stat să calculeze cîţi kilometri fac, zilnic, ziariştii acreditaţi - fugind de la o sală la alta, şi-apoi de la acea sală la altă sală atunci cînd nu pot să intre în prima pentru că e "full". Iar pantofii stricaţi de-atîta alergătură se amortizează prin petrecerile la care, fac ce fac şi reuşesc să intre: cea a secţiunii Panorama a fost mai reuşită decît cea de deschidere - dar lumea s-a călcat pe picioare -, cea a grecilor a fost mai simpatică decît a Panoramei - dar mîncarea s-a terminat într-o oră -, iar cea a italienilor - cea mai pretenţioasă, din pdv gastronomic - a avut cozi interminabile la mîncare şi cozi la stat de vorbă cu Harvey Weinstein, bossul de la Miramax...

Pînă duminică, 17 februarie - cînd vom şti care sînt cîştigătorii acestei a 52-a ediţii a Berlinalei - nu se întrevăd surprize majore. Cu excepţia, cum vă spuneam în prima corespondenţă, a filmului sud-coreean Bad Guy, care se anunţă "tare" - aproape insuportabil... Dacă vor fi leşinuri, vă voi spune după.

(Deplasare sponsorizată de firma PricewaterhouseCooper)