Cele mai importante premii ale Berlinalei '52:
Marele Premiu Ursul de Aur (ex aequo): Bloody Sunday şi Sen To Chihiro No Kamikakushi (Spirited Away)
Marele Premiu al juriului: Halbe Treppe
Ursul de Argint pentru cea mai bună regie: Otar Iosseliani (Lundi matin)
Ursul de Argint pentru cel mai bun actor: Jacques Gamblin (Laissez-passer)
Ursul de Argint pentru cea mai bună actriţă: Halle Berry (Monster's Ball)
Ursul de Argint pentru contribuţie artistică deosebită: echipa de actriţe a filmului 8 femmes
Grădina lui Dumnezeu
Test: Întrebaţi cinci critici de film dacă le place Paradisul; veţi obţine cinci răspunsuri diferite... Paradisul, adică Heaven - filmul lui Tom Tykwer, care a deschis Berlinala. Mie, de pildă (care voi prefera întotdeauna Paradisului pentru toţi, un Iad numai al meu!), mi-a plăcut, nu în ultimul rînd pentru că l-a făcut Tykwer (Lola rennt), şi nu Kieslowski (care a co-scris scenariul). Dar asta e ceea ce se cheamă o "părere extravagantă"; "la centru" auzi găsi ceva de tipul "Nţ, deloc", "Mda, însă finalul e ratat...", "Nu prea, regia nu e la nivelul scenariului", "Să fim serioşi, Tykwer nu e Kieslowski, nu?!" sau "L-am urît, l-am urît, l-am urît: Tykwer e cel mai umflat-cu-pompa regizor din cîţi cunosc!!"... Nu e o parabolă ce vă povestesc: sînt impresiile culese de mine, între etajul 4 şi subsolul Palatului Berlinalei, imediat după proiecţia filmului lui Tykwer.
Vor ajunge vreodată criticii de film să se pună de acord? Nu, pentru că ar însemna moartea meseriei: dacă toţi sîntem de aceeaşi părere, ce nevoie să mai fim atît de mulţi?! Nostim este că nici "la vîrf" - acolo unde dictează atotputernica FIPRESCI/Federaţia internaţională a presei cinematografice -, nici acolo nu e pace sub măslin: preşedintele de onoare, britanicul Derek Malcolm, a "de-tes-tat" filmul lui Francois Ozon 8 femmes, în vreme ce preşedintele în exerciţiu, francezul Michel Ciment, l-a declarat (cu accent) une master-peeez! Acelaşi D. M. considera deschiderea Berlinalei cu Heaven drept "una din cele mai inspirate, după cîţiva ani la rînd de deschideri catastrofale" - dar spune-i asta lui Alexis Grivas, selecţionerul Festivalului de la Salonic (îl veţi recunoaşte printre reacţiile de mai sus), şi-o să-ţi ţiuie urechile o săptămînă...
Mai jos vom întîlni aceeaşi mare grădină (zisă "a lui Dumnezeu" pentru că, probabil, de-Acolo de Sus, oricum nu se vede prea bine): anul trecut, în palmaresul apărut în România liberă, corespondenta de la Berlin se întreba "cine o mai fi şi Benicio del Toro ăsta, care a luat Premiul de interpretare?"; anul acesta, într-o cronică a festivalului apărută în Adevăru", ziarista de la Bucureşti ne informa că Monster's Ball, filmul din competiţie, îl are în distribuţie pe "tînărul" Billy Bob Thornton! Accept diversity - motto-ul ediţiei 52...
Mai jos, în Berlin
Am avut, în aceeaşi (dez)ordine de idei, o discuţie lungă (Berlin-Viena), despre premii, cu D. P. - un prieten care, ca şi mine, "făcea" pentru prima oară Berlinala. Lui, Ursul de Aur pentru irlandezo-britanicul Bloody Sunday i se părea pe deplin meritat (mai mult, îl dăduse favorit - cu un fler teribil! - încă din prima zi...); mie, care nu-l văzusem (da, n-am văzut Ursul de Aur: împuşcaţi-mă!), dar care îmi făcusem totuşi o idee şi despre tipul de cinema practicat de Paul Greengrass (regizor/scenarist venit din televiziune), şi despre subiect (docu-dramă; pe 30 ianuarie 1972, armata britanică deschide focul asupra unui marş de protest în Irlanda de Nord, omorînd 13 civili), mi se părea din capul locului un premiu suspect. D.P. era de părere că un Urs de Aur la Berlin trebuie, în principiu, să recompenseze nu doar un film bun, ci şi o temă "serioasă", "majoră"; eu credeam (cred, în continuare) că numai calitatea cinema-ului contează - în privinţa temei, o "comedie criminală muzicală" ca 8 femmes sau o "comedie melancolică" precum Lundi matin sau un basm-desen animat ca Spirited Away fiind la fel de "majore" ca şi batalionul compact de filme-pe-subiecte-grave format din Bloody Sunday, Brucio nel vento, Laissez-passer, Amen, Iris, Monster's Ball, Baader sau KT (despre, în ordine: eroare politică, dezrădăcinare, colaboraţionism, exterminarea evreilor, Alzheimer, pedeapsa capitală plus romanţa interrasială, terorism, complot politic).
Rămas în afara premiilor, Heaven merita, cred, unul tocmai pentru că reuşeşte să pună între paranteze "meditaţia gravă" kieslowskiană (hazard, soartă, liber arbitru...), insuflînd poveştii o energie pop-romantică şi (de)construind-o ca o suprapunere de genuri (thriller, love story, parabolă filozofică) care formulează, în final, o ipoteză cinematografică viabilă. Deşi prima parte a plăcut mai mult, filmul lui Tykwer este mai interesant, cred, într-a doua; aici, tînărul cineast german se eliberează de lestul verosimilităţii, ducîndu-şi povestea într-o zonă a "determinismului" pur poetic - lejer, ludic, aerian. El renunţă la "scenele impuse" (una dintre ele, la care se pare că maestrul polonez ţinea mult, presupunea un episod cabalin pe fundalul faimoasei Palla din Siena!), lasă aparatul să planeze asupra frumuseţii paradisiace a Toscanei şi-şi încheie filmul cu unul din cele mai emoţionante şi mai fără explicaţii finaluri văzute vreodată: un elicopter ridicîndu-se în înaltul cerului şi dispărînd în azur... Şi-apoi - ca şi în cazul lui Francois Ozon -, cred că trebuie salutată ambiţia lui Tykwer de a nu se repeta, de a încerca - o dată cu fiecare nou film - altceva: Lola rennt era o poveste de dragoste on the run, cu mecanism de ceasornic fixat pe "ora MTV-Tarantino", Der Krieger und Die Prinzessin era o oprire "de tras sufletul" în halta unui experiment parte dramă, parte love story (cu ritm foarte diferit de Lola rennt); Heaven - iată - este un patchwork din amîndouă, cu privirea aţintită dincolo de confortul manierei şi un curaj de a-şi asuma riscuri (scenariu semnat Kieslowski, să nu uităm!) care impune admiraţia.
Înainte chiar de a fi arătat la Berlin, 8 femmes al "copilului teribil" Ozon se bucurase de laudele aproape unanime ale criticii franceze. Un triumf (mediatic & de box-office) care venea în siajul filmului imediat precedent - tulburătorul Sous le sable (văzut şi la Bucureşti în toamna anului trecut, în cadrul Fete du cinéma francais"). Deşi mulţi se aşteptau la mai mult, 8 femmes a fost filmul cel mai aplaudat al Berlinalei: o construcţie savantă şi savuroasă care amestecă scoop-ul actoricesc (Darrieux, Deneuve, Huppert, Ardant, Béart, Ledoyen...) cu farsa de budoar cea mai trăsnită; un timing perfect al gesturilor, replicilor şi "momentelor muzicale" (fiecare actriţă are şansa unui recital!); o idee îndrăzneaţă despre Cinema (nu Subiectul, nu Tematica, ci cocteilul surprinzător de déja-vu - poveste a la Agatha Christie - cu du jamais vu - A.C. pe muzică!); o realizare impecabilă la nivelul costumelor, imaginii, machiajului, etc. Revistele franceze au analizat deja, cadru cu cadru, deplasările în spaţiu ale celor 8 actriţe, au scos în evidenţă subtilităţile mizanscenei şi au dezvăluit (o parte din) referinţele cinefile... Toate acestea explică, dar nu epuizează farmecul filmului. Cine a văzut în el un soi de "parodie-musical" după Gosford Park (comedia poliţistă a lui Robert Altman, prezentată în afara competiţiei) s-a înşelat, totuşi; nu doar pentru că - evident - cele două poveşti au fost turnate cam în acelaşi timp, deci fără posibilitatea "tragerii cu ochiul", ci pentru că filmul tînărului regizor francez este, totuşi, superior celui regizat de bătrînul cineast american: mai amuzant, mai "eretic", mai inventiv!
De altfel, Altman însuşi - arătîndu-se oarecum mirat (ipocrit?) de succesul lui Gosford Park - nu era prea departe de adevăr atunci cînd îl descria, la conferinţa de presă berlineză, drept "un film convenţional"... Sigur, după catastrofa numită Dr. T and the Women, este plăcut să constaţi că marele autor al antologicelor M.A.S.H., Nashville, Three Women, A Wedding sau Short Cuts şi-a reintrat în mînă, prezentîndu-se într-o formă demnă de Oscaruri (şi de un "Urs" onorific, primit la Berlin); nu e mai puţin adevărat că Gosford Park nu e - totuşi - la nivelul celor mai bune titluri ale sale. Este mai mult un capriciu, dus la capăt cu panaş, umor (replicile sînt un deliciu) şi multă vervă histrionică (Maggie Smith e fabuloasă!), o "intrare prin efracţie" a lui Altman în lumea lui Ivory - dar filmului acestui mare mizantrop îi lipseşte atît empatia compatriotului său din The Remains of the Day, cît şi tuşa delicată a aceluiaşi din Room With a View.
Dacă-i vorba de "tuşă delicată", atunci numele lui Iosseliani se impune de la sine. Lundi matin începe ca toate filmele sale recente: acelaşi generic cu litere albe pe fond negru, acelaşi pian uşor dezacordat... De fapt, nici nu este "un alt film", ci acelaşi Film pe care maestrul gruzin îl distilează, cam la trei ani, de la La chasse aux papillons (1992) încoace. "Mai bun"? Întrebarea nu se poate pune: Iosseliani rămîne egal cu sine - colecţionar pesimist, calm şi aplicat al coregrafiei aparenţelor, ţintuind specia umană cu acelaşi simţ devastator al comicului infinitezimal. Despre ce vorbeşte Lundi matin? Dacă vreţi neapărat să "vorbească" despre ceva, atunci, să zicem: despre rutină, incomunicare şi dor de ducă - acel "amok moale" care-l face pe Vincent, muncitorul între două vîrste care e personajul principal al acestui discret "Timpuri noi"-trecut-prin-Tati, să-şi ia cîmpii şi să lase nevastă & copii ca să viziteze Veneţia... Pentru a se întoarce, în final, înapoi - nu înainte ca Iosseliani însuşi să apară, într-o scenă de antologie, în chip de marchiz vanitos şi zgîrcit al cărui palazzo este un muzeu al Simulacrului dell'arte!
Dezamăgirea majoră a acestei ediţii (extrem de slabe, după toate comentariile) a venit de la Brucio nel vento al lui Silvio Soldini. O ecranizare tenace, trenantă şi exasperantă după un roman al Agotei Kristof, cu actori cehi şi decor elveţian; de la entuziasmantul L'aria senera dell'Ovest, de-acum aproape 10 ani, regizorul italian a coborît încet, dar sigur, astfel că astăzi - patru filme mai tîrziu - încep să cred că filmul de debut n-a fost decît un frumos accident...
Alături, în Berlinul "paralel"
Din fericire, Berlinala nu înseamnă doar competiţia oficială, ci şi (multe) secţiuni paralele. În Panorama am descoperit uluitorul Hua Yan/ Dazzling, al chinezului Xin Lee - experiment postmodern, percutant vizual, care demonstrează că, în China "populară", există şi un alt cinema decît cel academic gen Zhang Yimou sau Chen Kaige -, fascinantul Venus Boys - documentar semnat Gabriel Baur despre lumea drag kings-ilor, femei (în general, lesbiene) travestite în bărbaţi - şi Lost in La Mancha, tot un documentar (co-regizat de Keith Fulton şi Louis Pepe, narat de Jeff Bridges) despre chinurile montării superproducţiei europene a ecranizării după Don Quijote, pe care a-ncercat (şi n-a reuşit nici pînă astăzi) să-l facă Terry Gilliam - prezent în sală la unica proiecţie a filmului... Iar în Forum (mult mai amestecat, ca valoare), descoperirea s-a numit Jean-Paul Civeyrac, auteur a două filme recente: Fantomes (2001), exerciţiu de stil destul de pretenţios în descendenţa Cocteau-Franju (dar cu o bună doză de sex!) şi Le doux amour des hommes (2002), mai legat, mai matur, mai "respirabil". Nu e Francois Ozon, dar cred că se poate miza pe el.
(Deplasare sponsorizată de firma PricewaterhouseCoopers)