Cine e Jason Bourne? Sînt cinci ani de cînd a intrat în atenţia publicului de cinema, ieşind, la propriu, din spuma mării, sub ochii unor marinari care-l pescuiseră şi-l resuscitaseră. În primele momente, identitatea lui se reducea la o durere de cap, două găuri de glonte, o gaură mult mai mare acolo unde ar fi trebuit să fie memoria lui, un cont de bancă elveţiană (ascuns sub piele), un pistol şi o serie de paşapoarte (dintre care unul pe numele Bourne) păstrate în seiful băncii respective, o abilitate misterioasă de a vorbi toate limbile pămîntului şi o abilitate şi mai misterioasă de a omorî un om în două secunde. În scurt timp mai făcea încă o descoperire importantă despre sine: aproape toată lumea (în aparenţă, toată omenirea) îl voia mort. Orice thriller despre un om pe care-l vînează toată lumea funcţionează ca o demonstraţie dramatică despre paranoia, dar, cel puţin în prima sa jumătate de oră, The Bourne Identity (regia Doug Liman, 2002) era ceva mai mult - mai pur - decît o demonstraţie standard. Esenţă de paranoia - asta era identitatea lui: să alergi printr-o lume plină de capcane, ştiind că unii vor să te omoare, e un scenariu coşmaresc tipic, dar coşmarul cel mai pur e acela în care singurul lucru pe care-l ştii despre tine şi despre lume este că unii vor să te omoare. Evident că, nefiind o figură din David Lynch, ci eroul unei francize ultraproductive, create de scriitorul popular Robert Ludlum, Bourne (Matt Damon) era coborît relativ repede de pe planul lui originar de mister pur şi adus pe un plan mai convenţional: pînă la final, afla că fusese o maşină de ucis marca CIA, care se defectase în ultima ei misiune şi prin urmare trebuia distrusă. De-atunci a mai trecut prin două aventuri: Bourne Supremacy (2004), în care pătrundea mai adînc în trecut şi-şi conştientiza păcatele, şi The Bourne Ultimatum (acum pe ecrane), în care, în sfîrşit, reuşeşte să se întoarcă la origini şi să-şi înfrunte creatorul (Albert Finney). Remarcabil e faptul că, deşi misterul lui iniţial s-a disipat de mult, mistica lui s-a consolidat în aceste sequel-uri. Bourne a devenit Omul Care Aleargă Şi Nu Poate Fi Prins, cel mai demn urmaş contemporan al doctorului Richard "The Fugitive" Kimble şi al inefabilului Roger O. Thornhill ("Ce înseamnă O-ul?" "Nimic.") din La nord prin nord-vest. N-o fi la fel de interesant ca ei, dar, Doamne, cum se mişcă!
E în mare parte meritul regizorului Paul Greengrass, care a preluat ştafeta de la Doug Liman după primul film. Greengrass vine din lumea documentarului britanic de televiziune şi, în mîinile lui, materialul ăsta complet aiuristic, cu terminatori CIA-işti care se vînează unii pe alţii la lumina zilei în capitalele lumii, simulează cu un succes incredibil verosimilitudinea tactilă, textura zbîrlită şi electrizantă a reportajului cu camera ascunsă. După cum a dovedit-o şi cu United 93 (docudrama lui despre 11 Septembrie şi, probabil, cel mai bine regizat film distribuit la noi anul trecut), nimeni nu extrage mai multă tensiune decît el din spectacolul unor tehnicieni aplecaţi peste monitoarele lor într-un centru de comandă. Cele mai complexe secvenţe de suspans din The Bourne Supremacy şi din The Bourne Ultimatum sînt adevărate minuni de gîndire spaţială şi alternare "orchestrală" a punctelor de vedere, cu cîte cinci-şase puncte de interes (urmăriţi şi urmăritori) răspîndite într-o mulţime, urmărite şi cu camera pe umăr, şi pe diverse camere de supraveghere, şi pe monitoarele de la "centru", ba chiar şi prin ochiul lui Dumnezeu; informaţia vizuală pare să vină peste noi ca o grindină şi totuşi se organizează imediat în ceva la fel de clar ca o vedere panoramică asupra unor exerciţii militare perfecte. Într-o epocă în care majoritatea aşa-zişilor regizori "de acţiune" sînt incapabili să impresioneze altfel decît prin calitatea tehnologiei folosite şi prin anvergura distrugerilor provocate, Greengrass construieşte elaborat din materiale cinematice de bază - corpuri în mişcare şi relaţii spaţiale -, rafinînd la maximum cîteva ritualuri străvechi: urmărirea pe jos, urmărirea cu maşina, lupta corp la corp. De exemplu, orice erou de acţiune ajuns la Tanger are obligaţia morală de a se implica într-o urmărire pe acoperişurile din casbah; a existat şi o variantă Bond (în The Living Daylights din 1987), dar era o plimbare pe bulevard în comparaţie cu varianta Bourne. Luptele corp la corp sînt performanţe de decupaj: Greengrass ar fi în stare să filmeze doi elevi care se bat cu perne în prima lor tabără, astfel încît să pară Bruce Lee şi Jackie Chan. Şi, deşi n-aş merge pînă acolo încît să spun că resuscitează urmărirea cu maşina (un ritual pe care eu unul nu l-aş plînge prea tare dacă ar da Dumnezeu să dispară), ale lui sînt scurte şi eficiente. Pe cît de amorţitoare mi se par cărţile cu Bourne (scrise în best-seller-eza cea mai exsangvinată), pe atît de întăritoare mi se par filmele, cu tehnica lor musculoasă, surescitantă. E de la sine înţeles că sînt complet lipsite de substanţă, dar ceva atît de palpitant nu e niciodată o pierdere de timp.