The Bourne Ultimatum vine după The Bourne Identity (2002) şi The Bourne Supremacy (2004) să încheie trilogia. Toate au fost iniţial romane de Robert Ludlum (prima carte, din 1980, fiind adaptată într-o miniserie TV în 1988), dar extrem de schimbate, modernizate, tehnologizate (scenaristul Gilroy spune că nici măcar nu a citit sursa originală). Este franciza lui Matt Damon şi el este dedicat 100% lui Jason Bourne, asasinul amnezic care vrea să-şi recapete trecutul. O combinaţie între Ripley şi Edward Wilson din The Good Shepherd, Damon e un actor mai bun decît contracandidatul său, Brad Pitt (căruia i-a fost propus iniţial rolul), unul din cei mai talentaţi ai generaţiei sale. Personajul său nu este un terminator-maşină de ucis şi nici un agent cu dublu O, ci un alergător de cursă lungă, o victimă cu sentimente contradictorii. The Bourne Ultimatum este un cocktail din patru părţi, o parte Mission: Impossible (cea paranoică, de Brian De Palma, în care Ethan Hunt e hăituit), o parte Spy Game (camera de operaţiuni, atentatul din Maroc), o parte James Bond (Tanger, la fel ca opening-ul din Casino Royale) şi o parte Operation: Mindcrime (albumul Quennsryche) / The Manchurian Candidate (Albert Finney).
Cea mai buna secvenţă este cea din gara Waterloo, cu participarea lui Paddy Considine, de o virtuozitate care o va face să devină clasică. Acţiunea curge non-stop, cu ferocitate maximă şi dacă n-am ajunge în SUA ar fi un euro spy thriller clasic, tenebros, cu locaţii diversificate, Paris, Madrid, Londra, Tanger, filmat iarna, în culori sumbre. Culmea e că Doug Liman, regizorul primei serii, a creat look-ul inspirându-se din filmul lui Tom Tykwer, Lola rennt (de unde a luat-o şi pe Franka Potente). Paul Greengrass i-a luat locul pentru al doilea şi respectiv al treilea film, dar echipa a fost păstrată intactă (muzica lui John Powell, camera lui Oliver Wood, actriţa Julia Stiles, scenariul lui Tony Gilroy - acum secondat de Scott Burns, chiar şi piesa lui Moby, Extreme Ways, care apare în toate filmele pe genericul final). Greengrass are această abordare documentaristă (Bloody Sunday, United 93) şi se pare că ştie să facă film într-un singur fel, cu camera din mână, raffuri şi zoomuri în cadru, extrem de now şi in zilele astea, mai ales în serialele TV (The Wire, 24). Friedkin făcea asta în 1970 la French Connection, dar atunci o cameră cântărea 50 de kg şi totul era motivat dramaturgic. Lui Greengrass ar trebui să-i mai pună cineva camera pe un trepied şi da, cineva ar mai trebui să-i ia mâna monteurului de pe butonul de edit, pentru că totul arată ca un speeded up episod din 24 şi e extrem de obositor. De asta spectatorul nu are timp să răsufle, să reacţioneze, e buimăcit de ritmul furios, de zgomotul şi muzica trepidantă.
Dar pe lângă The Bourne Ultimatum, Die Hard 4 e desen animat; filmul are tensiune şi chiar gravitate, oferindu-i o şansă de mântuire personajului Bourne (renăscut din apă, element comun în toate cele trei părţi ale trilogiei). Dacă totul s-ar încheia aici aş spune că este una din cele mai bune şi serioase serii / trilogii cinematografice (deşi nu-mi place cum e filmat şi montat şi aş fi preferat un regizor mai puţin zgîlţîitor; mi-a plăcut mai mult cum a făcut Antoine Fuqua Shooter sau Richard Donner 16 Blocks şi cred că mi-ar fi plăcut cel mai mult varianta lui John Mc Tiernan). Dar Bourne este o franciză cu potenţial imens, şi astfel după moartea lui Ludlum, societatea care se ocupă de moştenirea sa, i-a comandat în 2004 lui Eric Van Lustbader (autorul best-seller-ului The Ninja) să continue aventurile literare ale personajului. Lustbader a scris deja două romane, Moştenirea lui Bourne şi, acum, Trădarea lui Bourne. Dacă Matt Damon semnează, Bourne's Legacy intră în producţie. Dacă nu, se poate lua alt actor şi face ceva de TV. Nimeni nu omoară o găină cu ouă de aur. Dar arca personajului s-a încheiat odată cu Ultimatumul.
Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland