Nu ştiu sigur dacă e de rîs sau de plîns... Dat fiindcă acest final de trilogie, trepidant şi paranoid, se plimbă non-stop, de la Londra la Paris şi din Madrid la Tanger, trecînd prin Torino şi ajungînd, fatalmente, la New York, şi dat fiindcă, cel puţin în teorie, avem de-a face cu spionajul, mai mult sau mai puţin underground, devine evident faptul că CIA posedă cîte o mini-agenţie în oraşele sus-menţionate, iar fiecare asemenea birou posedă un conducător. "Station chief" îl numesc personajele, care va să zică un soi de jefe la cooperativa locală, minunat - i-auziţi însă cum e tradusă titulatura în cinematografele româneşti: "Şef de gară"! Oricît ai încerca să eviţi subtitrarea, ochii îţi mai fug din reflex şi remarci trăsnaia - o dată - hai, a doua oară - hm, a zecea oară - ce mama dracu'???
Dintr-o pornire de pensionar belicos, m-am ambiţionat să reţin numele traducătoarei - e vorba de Andreea Puticiu. Scumpă doamnă / domnişoară, eu pot să înţeleg (nu să şi aprob) că matale ai tradus filmul fără să-l vezi, numai cu scriptul adică - prea bine, dar pe generic scrie că-i bazat pe o cărţulie de Robert Ludlum, oamenii ăia vorbesc de proiecte ultrasecrete CIA, se împuşcă şi se fugăresc ca la balamuc... cine şi ce te-a putut face să crezi că ai de-a face cu un film despre căile ferate???
Să ştii, scumpă doamnă / domnişoară, că nu mă aştept să-mi răspunzi în vreun fel, în primul rînd pentru că întrebarea era extrem de retorică şi, în al doilea rînd, pentru că lacunele matale în materie de limba engleză (şi nu numai - sub o piatră să fi trăit şi tot ai fi auzit de Jason Bourne!) mă fac să cred că probabilitatea să deschizi măcar revista Re:Publik este direct proporţională cu abilităţile de traducător. La revedere, drum bun!
P.S. Bag seama că am cam epuizat semnele şi despre film mai nimic... Cu amendamentele că 1. Paul Greengrass ar fi un regizor desăvîrşit şi dacă n-ar zgîlţîna camera aia ca la balamuc; 2. filmul ar funcţiona de minune şi dacă n-ar fi atît de sobru, deprimant de sobru aş zice; 3. după, practic, o urmărire kinetic / implacabilă care ţine cam tot filmul, finalul în care eroul (?) primeşte în fine explicaţii mai mult sau mai puţin intuit / tardive e oarecum telefonat, verdictul e atît de evident pe cît de pertinentă e alegoria politică. Mărturisesc deopotrivă extaziat şi extenuat că altădată inimaginabila combinaţie de thriller hi-tech impetuos şi dramă existenţială imediată se dovedeşte, din nou, imbatabilă - trageţi singuri concluzia, dar nu poate fi decît una singură. The Bourne Ultimatum, nemilos şi matur, este, de foarte departe, action-ul anului: modelul după care ar trebui judecate toate cele care vor urma după el. Va urma, deci.