Una dintre plăcerile pe care mi le oferea, cînd eram mic, mersul la teatru sau la operă cu părinţii, era ritualul vizitei la "bufet", în pauză (pe atunci, toate spectacolele de teatru aveau măcar o pauză). Tatei nu-i plăcea, ura statul la coadă, dar mama se muia mai uşor şi îmi făceau hatîrul. Primeam o napolitană, sau vreo prăjitură moale, cu crema topită ("ai grijă să nu te pătezi!"), şi un suc cu o culoare incertă (nimănui nu i-ar fi trecut prin minte, pe vremea aia, să cumpere de la bufet apă minerală - cu bule, carevasăzică - să dai bani pe apă?! - iar snacks-uri sau alte alea în pungi, pe atunci nu existau). La Teatrul Mic, mai ales, îmi plăcea că bufetul era la subsol (sper că nu mi s-au amestecat deja amintirile). La Operă era mai greu, coadă mare întotdeauna, dar, dacă aveai noroc, prindeai apoi şi un scaun, sau chiar un fotoliu. În 1982, cînd am ieşit prima oară în cam singura excursie îngăduită: Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G., şi am mers la Filarmonica din Leipzig, nu mică mi-a fost mirarea să văd că la "bufetul" lor se putea bea şampanie! Ei, dar parcă numai asta mi-a luat ochii şi minţile în excursia aia... Totul mă uimea, de la berea bună şi ieftină la abundenţa din magazinele alimentare, asta mai ales, am făcut diapozitive (color!) cu vitrine pline cu carne. Ce vremuri...
Azi, bufetul teatrelor s-a schimbat. De cele mai multe ori, e redus la o măsuţă plasată în foaier. Poţi cumpăra apă, cu şi fără bule, ceva băuturi aparent răcoritoare gen Coca Cola, sucuri chimice de fructe naturale şi nelipsitele punguliţe foşnitoare cu tot soiul de nenorociri care trosnesc în dinţi. Evident, nimeni nu bea şi mănîncă în pauză, proviziile se pun bine, în poşete cu clips, de preferinţă, pentru partea a doua a spectacolului (dacă e pauză; dar, cum montările astea moderne te pot lesne păcăli, de multe ori, oamenii, prevăzători, se burduşesc încă de la venire cu de-ale gurii). Şi în timpul spectacolului, pe toţi îi apucă o foame şi o sete cumplite, de nestăpînit. Efectul mistuitor al artei. Se foşneşte, se clefăie, se deschid, cu fîsîitul de rigoare, sticlele de plastic cu lichid acidulat, se mototolesc hîrtii şi învelitori de staniol, ce mai!, chermeză în lege. Să mai zică cineva că teatrul nu e un spectacol popular! Încă nu se vînd floricele (popcorn, pentru generaţia Pro) şi bere la pahar mare de plastic, scaunele încă nu au legiuita scobitură pentru pahar, dar nu cred că asemenea afacere rentabilă va mai întîrzia mult. Pe vremuri, măcar, cum sucurile se serveau numai la pahar, nimeni nu le lua în sală. Oricum, foamea asta şi setea aferentă le observ doar de cîţiva ani încoace, nu ştiu ce s-a întîmplat (o fi de la încălzirea globală?) de nu mai poate nimeni să intre într-o sală de teatru fără o sticlă din care să şi bea în timp ce.
În orice caz, toate îndoielile mele, cîte mai erau, că teatrul nu ar (mai) fi un gen popular, s-au spulberat într-o seară de primăvară tîrzie în care, la o instituţie dintre cele mai onorabile din Bucureşti, în timpul unei reprezentaţii cu Strindberg, intrînd eu mai tîrziu şi aşezîndu-mă pe ultimul rînd, destul de liber, am văzut pe-aproape doi tineri care se sărutau cu foc şi-aşa au ţinut-o pînă la sfîrşit. Catharsis total. Nu-i deranjau nici actorii care, din cînd în cînd, mişunau pe lîngă ei. Adică, dacă la film se poate (ba e chiar o întreagă mitologie a sărutului la film), la teatru de ce n-ar merge? Uite că merge.
Risc o propunere. Poate că acest nou obicei, al mîncatului pe săturate la teatru, ar putea fi mai bine exploatat, cam ca în stilul teatrului Kabuki. Anume: două sau trei pauze pe spectacol, fiecare de vreo douăzeci de minute bune, mîncare şi băutură variate şi pe săturate (dar scumpe), vîndute de firme specializate; cred că teatrele ar încasa comisioane frumoase şi toată lumea ar fi mulţumită. Nu îndrăznesc să mă gîndesc, deşi, date fiind dotările unui teatru, ar fi mult mai simplu, ce bani s-ar putea scoate din exploatarea tinerilor îndrăgostiţi...