Indiferent de scandalurile, certurile, supărările şi nemulţumirile care o precedă, întotdeauna, cu mai mare ori mai mică intensitate (artiştii scenei fiind, după cum se ştie, irritabile genus prin excelenţă), indiferent cît de inspirat e decorul, dezinvolt, amfitrionul sau neprofesioniste, clipurile TV, Gala Premiilor UNITER conţine, întotdeauna, un moment care face să amuţească nu numai clevetelile sonore, ci şi ranchiunele surde. E un moment plasat, nu ştiu dacă dintr-o intenţie strategică sau printr-o convenţie pioasă, chiar la început. E momentul cînd pe ecran se perindă, acompaniate doar de cîteva acorduri grave, fotografiile celor dispăruţi din lumea vizibilă în răstimpul dintre două ediţii ale Galei; între două primăveri succesive, mai precis. Sala zumzăitoare tace atunci la unison; doar cîte-o exclamaţie şoptită - "Vai, şi ăsta?! Nu se poate!!!..." - sfîşie scurt liniştea, urmată de reîncremenirea amară a curgerii clipelor. Ştim, oamenii sînt muritori, iar actorii sînt şi ei oameni. Totuşi, cînd un actor încetează să mai fie, pierderea se multiplică, parcă: odată cu el dispar toţi cei ce au trăit în trupul lui şi au vorbit cu glasul lui, ca şi cei ce ar fi urmat să o facă, în viitor. Un actor nu moare niciodată singur.
În această lungă vară fierbinte scena românească a fost, din nou, pustiită. Au pierit Adrian Pintea şi Florian Pittiş; au pierit, împreună cu ei, atîţia şi atîţia eroi mari şi mărunţi: a pierit Valerio, prietenul lui Leonce, şi a pierit bufonul Feste; a murit a doua oară John Barrymore şi a pierit, iar, prinţul Hamlet. Moartea lor nu a trecut neobservată, s-ar zice, de societatea "civilă"; dimpotrivă, un ultim spectacol i-a avut protagonişti, un spectacol mediatic de proporţii şi de proporţională indecenţă: dări în stambă, poale-n cap şi proaste-n tîrg au însoţit, grotesc, zborul lor peste vămi. A face din moartea unei personalităţi prilej pentru exacerbarea publică a persoanei proprii este oribil lucru. Pentru oamenii de teatru însă dispariţia acestor minunaţi artişti şi a rolurilor pe care ei ar fi putut să le joace a marcat, dureros şi la fel de ireparabil, încă o dispariţie: cea a unor modele, a unor mentori şi magiştri. Indiferent ce grăieşte cartea lui de muncă (indiferent, adică, dacă a binemeritat să fie inclus printre "dascălii" tinerelor generaţii de aspiranţi la luminile rampei ori a fost repudiat obraznic de felurite Consilii şi Senate "pedagogice"), un actor bun este, necondiţionat şi nenormat, un profesor (fără catedră) al colegilor săi mai puţin experimentaţi. E suficient, pentru cine ar vrea să se convingă de adevărul acestei afirmaţii, să asculte amintirile despre propriile începuturi, pe care toţi "monştrii sacri" abia aşteaptă să le depene. Toţi pomenesc - cu dragoste, cu amuzament, cu nostalgie - de sfaturile pe care, juni debutanţi timizi, le-au primit, într-un moment dificil, de la actorii mai bătrîni, de nerăbdarea cu care aşteptau să fie îngăduiţi în apropierea Seniorilor, de atenţia cu care îi priveau pe aceia jucînd, spre a încerca să "fure meseria". Căci teatrul, mai mult, poate, decît alte profesiuni artistice, se învaţă nu atît la şcoală, cît "în focul luptei", la cald, pe scenă. Printre pierderile înspăimîntătoare suferite de viaţa noastră teatrală se numără însă şi pierderea modelelor - mai mult chiar, pierderea obişnuinţei tinerilor artişti de a-şi căuta modele. Pe scena de astăzi, proaspeţii absolvenţi păşesc fără complexe şi fără modestie, cu pasul greu al stăpînilor, pe care o diplomă şi două secunde într-o reclamă TV la bere sau la detergenţi îi îndreptăţesc la respectul tuturor. Pentru ei, a privi tăcut din culise la "greii" evoluînd pe podium e un nonsens şi o dovadă de prostie. Ei nu mai au ce învăţa. Ei ştiu totul.
Departe de mine intenţia de a culpabiliza "în bloc" promoţiile actuale; cred, dimpotrivă, că vina le aparţine celor ce, pretinzînd că participă la formarea tinerilor, contribuie la de-formarea lor, celor ce, spre a-şi asigura o viaţă comodă, preferă să-i lase pe învăţăcei de capul lor, mimînd o admiraţie fără limite pentru rătăcirile (fireşti) ale inexperienţei, în loc să le corecteze cu discreţie şi înţelegere. Desigur, e mult mai simplu să-i spui studentului că e genial decît să munceşti împreună cu el spre a-i înlătura defectele. Mai simplu şi mai remunerator.
Rezultatul combinat al nerăbdării tinerilor de a se afirma şi al nepăsării falşilor dascăli faţă de felul cum se produce această afirmare a întronat, pe scena românească de azi, haosul estetic şi deprofesionalizarea. Aşa s-au ivit şi au proliferat malign suficienţa, plictiseala, lipsa de elan, lipsa de respect faţă de meserie. Faptul că ne prefacem a nu vedea toate acestea nu le înlătură; le agravează. Cît despre junii corupţi de azi, au toate şansele de a ajunge adulţii rataţi de mîine.
Nu sună deloc simpatic exortaţiile de acest fel, ştiu. Mult mai plăcute sînt, la vreme de vară călduroasă, dulceţile de trandafir şi, bizantin, rahatul cu apă rece. Cînd vine vorba însă de viaţă şi de moarte, chiar şi porţile Orientului pot încerca, o clipă, să se închidă în faţa delăsării şi-a superficialităţii. Măcar aşa, ca exerciţiu.