Una dintre prejudecăţile sumbre pe care ni le-a indus socialismul multilateral dezvoltat, mai apoi tranziţia şi, şi mai apoi, năvala capitalismului fantezist, una dintre prejudecăţile din seria "Românii, să ia premiu la Cannes?! Vezi să nu!" (şi uite că l-au luat!) sau "Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva!", cum ar fi, de pildă, să nu existe locuri în spitale, pe când dintr-un film precum Les invasions barbares (Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin - canadian, în speţă - acum trei ani, dacă mai ţineţi minte) aflăm că se întâmplă mersi-bine şi la alţii, una dintre prejudecăţile acelea demolatoare de idealuri şi castratoare de avânturi afirmă că, în România, cetăţeanul mijlociu (care nici nu prea există, de altfel) este, din motive economice, în primul rând, dar şi din raţiuni nevrotice, reticent faţă de fenomenul cultural. Că, adică, omul "obişnuit", salariat mediu pe economie ori pensionar din altă categorie decât Armată, Securitate şi fostul Comitet Central, nu are bani şi, în consecinţă, nici chef să frecventeze alte manifestări artistice decât, eventual, câte-un concert sau câte-o expoziţie gratuit(ă). Asta şi pentru că, la urma urmei, nici apetit estetic nu mai are, compromis fiindu-i acesta de manifestările cotidiene ale vieţii înconjurătoare, de la politică la traficul orăşenesc şi de la ziarele de scandal la scandalurile propriu-zise de-acasă, de la serviciu ori din societate.
În timp ce am văzut cu ochii mei cum toate cele 1.134 de scaune ale Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti au fost ocupate, acum câteva zile, la turneul Teatrului Academic de Artă din Kiev cu Lacul lebedelor, de cetăţeni care dăduseră nu tocmai puţini bani pe bilet şi care cetăţeni, în majoritate, erau (arătau, vorbeau şi se purtau ca nişte) oameni normali, adică nu milionari sau ziarişti. În timp ce, la o coadă enormă, am aşteptat două ore, acum trei veri, pe o ploaie furioasă, să intru - contra cost (şi nu chiar modic) - la expoziţia pariziană Umbre şi lumini de la Muzeul Naţional de Artă. În timp ce ştiu din experienţă îndelungată că în micuţa sală de teatru-bar de la Green Hours, dacă nu te anunţi din timp, nu ai loc să stai nici într-un picior la spectacolele tinerilor artişti, deşi consumaţia (cvasi-obligatorie) nu e tocmai ieftină. Dar, nu ştiu cum se face, lucrurile acestea se uită. Inclusiv de către conducătorii de teatre, atunci când se gândesc ce comedie uşurică să mai bage în repertoriu - ca să vină publicul...