Atunci cînd călătoreşti în străinătate cu interese teatrale - sau cu mintea ocupată, cum-necum, de teatru - ajungi să constaţi că, privite "la rece", oraşele seamănă, fiecare în felul său, cu nişte scene uriaşe. Descoperi cîte un decor gata plantat într-o piaţă din secolul al XVIII-lea şi observi că două persoane stînd de vorbă într-o cafenea au mimica şi gesticulaţia unui cuplu comic - ori, dimpotrivă, ale unei perechi pîndite de un tragic destin. În cutare manifestaţie de stradă întrevezi iţele combinate cu grijă de un potenţial dramaturg şi recunoşti mîna mai mult sau mai puţin abilă a regizorului în galopul vizitatorilor prin sălile de muzeu ori în zîmbetele schimbate între vînzătoarele şi cumpărătoarele de haine şi pantofi. De la un punct încolo, te simţi tu însuţi actor în luminile rampei, sub ochii unui public capricios, a cărui bunăvoinţă încerci să o captezi.
Vorbind despre asemenea oraşe, primul la care mă duce amintirea este, bineînţeles, Veneţia. Nu doar conştiinţa că te afli pe cîmpul de luptă dintre două genii ale dramaturgiei universale, Carlo Goldoni şi Carlo Gozzi (fiecare avînd şi în ziua de azi - şi nu numai la Veneţia - partizanii şi detractorii săi), nu doar miile de măşti şi costume aşteptînd în vitrine, în orice clipă din an, momentul suprem al Carnavalului, nu doar aspectul de butaforie la dimensiuni gigantice al sumedeniei de străduţe, canaletti şi poduri te fac să te gîndeşti la scenă, ci însuşi aerul pe care-l respiri, dens şi călduţ, pare a aparţine sălii de spectacol. Cît despre turiştii care se înghesuie, stau la cozi şi te calcă pe picioare, genul lor proxim îl formează, neîndoielnic, spectatorii nerăbdători ai oricărei reprezentaţii de succes. (Măcar dacă...) Interpreţi principali: Luna şi laguna. Figuranţi muţi: gondolele cu profil de lebede-sfincşi.
La Tampere, unde numărul scenelor face concurenţă celor o mie de lacuri naţional-emblematice - într-un oraş (muncitoresc!) de jumătate de milion de suflete există în jur de cincizeci de instituţii de spectacol -, decorul baroc cedează locul avangardei: templele Thaliei sînt instalate în construcţii futuriste din faguri de sticlă, calcar alb şi crom strălucitor sau în foste fabrici reamenajate. Nu trebuie să cauţi tu teatrul; te asaltează el, fără odihnă, pe străzi şi bulevarde, în centru şi la periferie.
Săo Paulo e scena unui happening fără început şi fără sfîrşit, fără pauze şi fără profituri. Între desfrîul roman al mic-dejunului cu ananas, mango şi papaya, cantalupi şi pepeni verzi, banane prăjite şi munţi de curmale (la un hotel, totuşi, oarecare) şi dezmăţul arab al pieţelor cu pietre preţioase, unde tîrguieşti la litră topaze şi agate, ametiste şi chrisopraze, cuarţuri roz şi safire galbene, te împiedici de cerşetori dormind împachetaţi în ambalaje de carton şi te pomeneşti cu geanta smulsă din mînă de trecătorul aparent paşnic de lîngă tine. În august plouă îndesat şi rece (emisfera cealaltă!), pe Bulevardul Paulista case coloniale micuţe sfidează brav zgîrie-norii, iar la teatrul-teatru spectatorii, cînd le place, urlă ca pe stadion, fluieră şi bat din picioare; cînd nu le place, dispar pe muteşte...
Parisul îţi exemplifică, elegant şi rece, lecţia de teatru clasic: pe bulevardele drepte, faţade cenuşii, aliniate cartezian, rimează judicios cu scuaruri înverzite, iar artezienele sofisticate debitează tirade sonore amplelor places de formă geometrică. Dar dincolo de porţile clădirilor, scări înguste şi abrupte îşi răspîndesc mirosul complicat, dulce-fetid, pe străzile cu nume ştiute din cărţi, şi-n parcurile regale castani patetici acoperă solul cu frunze moarte, din cafenele răzbat glasuri aprinse şi populaţia metroului e drastic policromă - în capitala lumii şi-a luminii se joacă mult mai mult de-o singură piesă. Spectatorul este, fără greşeală, copleşit. Ce zic? Aproape făcut praf. În sălile cu scenă... hm!... cam plictiseală.
Atena. Prin fumul tragediei reale de acum, ochii memoriei disting cu greu Acropola tragediilor imaginare, cu marmura ei înfierbîntată, în plină iarnă, de soarele-tiran al Levantului, sub care vîntul şuieră fără oprire, trezind ecouri stranii printre coloane şi portice. Mai lesne se zăresc şiragurile nesfîrşite de maşini, schimbînd străzile-n pantă, la miezul zilei ca şi la miezul nopţii, în rîuri nesecate de metal - şi de alt fum. În Plaka, printre taverne şi prăvălii minuscule, extinse fără mofturi pe trotuare, în Kolonaki, printre restaurante şic şi blocuri de lux din care alunecă fără zgomot cîte o siluetă longilină purtîndu-şi căţeluşul hiper-rasat în lesă argintie, în Piaţa Panepistimiou (a Universităţii), plină de studenţii răzvrătiţi zgomotos împotriva Guvernului, acelaşi aer parfumat de portocali, de leandri, de măslini, acelaşi grai a cărui muzică îmbată şi-al cărui ritm naşte şi dans, şi poezie - graiul întîiului teatru cunoscut de omenire...
Fără îndoială, senzaţia de viaţă mimînd viaţa din oraşele mele teatrale vine din sunetul - la propriu şi la figurat - nefamiliar, "străin", al ambianţei. Cînd însă eşti, cu voie sau fără voie, dependent de teatru ca de un drog, impresia aceasta face să ţi se pară că te găseşti, în orice colţ din lume, la tine acasă. La tine acasă, unde toată lumea e a ta.