Norman MacLaren desena cu penelul găini pe fotogramele de peliculă.
Walt Disney avea o echipă întreagă care picta pe folii de acetofan.
Supervizoarea procesului de simulare pentru Ratatouille, Christine Wagoner, ne informează: "Am avut fişiere uriaşe doar pentru blană!"
Mi s-a părut cel mai semnificativ detaliu privind cotitura pe care o marchează Ratatouille în filmul de animaţie - şi, îndrăznesc să presupun, în imageria cinematografică în general.
Dar, să nu ne pripim. Să începem cu începutul.
Ar fi absurd să povestim, fie şi doar parţial, scenariul. Articulaţiile precise între reperele epice, relaţionarea dinamică şi inventivă a personajelor, construcţia atent elaborată a povestirii şi a tensiunii, treptele dramaturgice, surprizele, loviturile de teatru (unele de o înduioşătoare previzibilitate melodramatică - voită, cred, ca în cazul dezvăluirii despre Linguini) - toate fac din story-ul ratatouillian un deliciu care merită să fie savurat proaspăt. Chiar dacă deja cunoaşteţi unele date de bază ale povestirii, staţi liniştiţi: vă va cuceri totuşi, prin bogăţia ei, prin rafinamentul intelectual, prin ingeniozitatea zglobie a detaliilor, prin vioiciunea sprinţară a naraţiunii.
Pe scurt: un scenariu beton-(articulat)-armat, comis de acelaşi Brad Bird care se avântă şi la regie, cu concursul lui Jan Pinkava.
La regie, care va să zică...
Cea atât de specială şi specifică în cazul filmului de animaţie - acea regie care trebuie să preia toată încărcătura estetică moştenită de la Cehov şi Griffith, de la Gordon Craig şi Eisenstein, de la Vachtangov şi René Clair, de la Peter Brook şi Fritz Lang... pentru a o reşapa, remodela şi reitera cu mijloace eminamente grafice. Noroc că, la început de tot, a existat un Georges Méliès, cam scamator de la mama lui, pentru care filmul însemna în primul rând magie - adică, Lumière plus Robert Houdin, fotografie plus pictură, sinceritate plus şmecherie. Lansată sub semnul lui, arta cinematografică şi-a bazat mereu sustentaţia pe aripa realităţii şi cea a iluziei - sub aceasta din urmă gestând, de la deceniu la deceniu şi de la cloşti la extratereştri, cea care a ajuns să fie numită, pe bună dreptate, "a opta artă": animaţia.
Zeci de ani de-a rândul, posibilităţile fizice şi tehnice au integrat filmul de animaţie într-un context cât se poate de precis - bidimensional şi foarte "plastic" (în genere, polarizat între caricatural şi pictural). Numai că, în timp, inevitabilul s-a produs, iar tehnica animaţiei a dobândit treptat capacitatea de a imita realitatea materială la un nivel tot mai apropiat de perfecţiune. Recunosc că am fost şocat, în 1996, să constat că oraşul însorit, cu clădiri, copaci, străzi şi maşini, din Toy Story, pe care văzând în fugă trailerul îl crezusem un decor real pentru personajele animate, era de fapt desenat la rândul lui. Personal, pentru mine acela a fost primul caz de simulare cvasi-perfectă a realităţii cu mijloacele animaţiei - implicând nu numai tridimensionalitate, volum şi valoraţie, ci şi iluminare, profunzime, personalitate completă a respectivului univers. Din acel moment, toate animaţiile asistate de computer s-au înscris într-o altă paradigmă - şi am senzaţia că Ratatouille jalonează un nou punct de răscruce (nu atât la nivelul tehnicii, cât al esteticii).
Începusem să vorbim despre regie - cum, va să zică, aduci pe ecran, cu mijloace grafice, şobolani, oameni, mâncăruri gourmet, bucătărie industrială, salon de restaurant select şi-n jur ditamai Parisul? Deja nu ne mai interesează că personajele se mişcă firesc, că apa are reflexe realiste, că lumina cade logic şi se reflectă ca-n viaţă. Toate astea au devenit rutină. Iar Brad Bird nu-şi mai pierde vremea cu detaliile de rutină (care cad în sarcina acelor oameni minunaţi cu computerele lor zburătoare), ci face, pur şi simplu, artă.
Ca să nu copiez aici paginile întregi din caietul de presă în care sunt descrise studiile, experimentele, documentarea, tatonările, explorările şi descoperirile echipei de creaţie, în raport cu ceea ce înseamnă artă culinară, ambianţă conservator-tradiţională, atmosferă, arome, miresme, inefabil, voi spune numai că universul construit aici de maeştrii de la Pixar e inepuizabil. Nu conteneşti niciodată să-i descoperi valenţele şi fineţurile. Ca să ne rezumăm numai la decorul principal al povestirii, bucătăria (eludând casa de la ţară, canalizarea, străzile Parisului, etc., etc.), ajunge să spunem că autorii au creat un spaţiu complex şi viu, pe cât de palpabil pe atât de angajant: o bucătărie de restaurant, cu toate complicaţiile sale, care din perspectiva unui şobolan devine o adevărată lume - ispititoare şi terifiantă, incitantă şi înspăimântătoare, presărată la tot pasul cu cele mai fascinante atracţii şi cele mai letale primejdii. Arta regizorului de a depăna povestea în acest decor este atât de substanţială, încât momentele de maxim suspense (închiderea lui Rémi în cuptor, numeroasele slalomuri printre cuţite şi alte ustensile, etc.) devin la fel de convingătoare ca sub bagheta unui Hitchcock sau Spielberg. Umorul inteligent şi ingenios, cursiv-frenetic în dinamicele slalomuri ale eroului, sau împiedicat-abracadabrant în momentele de manipulare a lui Linguini, se situează mereu în contrapunct cu paternalismul duios al lui Gusteau, frământările sentimentale ale Collettei sau posomorala morbidă a lui Ego. La drept vorbind, se impune să remarcăm că trucul central al poveştii face toţi banii: şobolanul maestru culinar care acţionează manipulându-l pe ucenicul gunoier prin tragere de păr e pe cât de originală, pe atât de aiurită - în sensul cel mai bun al cuvântului. Nu întâmplător, singurele specimene spectatoriceşti care au strâmbat din nas la adresa ei făceau parte din categoria pentru care umorul e o abstracţie pe veci inaccesibilă.
Prin aceeaşi zonă a comparaţiilor de-amorul artei, bazate pe doze nesănătoase de snobism cadaveric, au palpitat şi unele paralelificări neghioabe cu recentul The Simpsons Movie. Orice apropiere e nu numai de prisos, ci totalmente neavenită. Ca să rămânem în ton cu contextul, sunt cu totul alte mâncăruri de peşte. Simpsons este o franciză, un brand, o marcă uriaşă, consacrată, consistentă, unică şi inimitabilă, pe când Ratatouille nu e decât o excelentă poveste de sine stătătoare. La Simpsons, cum am spus şi în deschiderea analizei, râzi de te prăpădeşti - râzi ca un nebun, râzi de ei, de tine şi de lume în general. La Ratatouille zâmbeşti - calm, fericit, cu deliciu şi savoare. Până şi punctul culminant al filmului, şi cea mai inspirată poantă - evidenta trimitere la madlena proustiană ataşată specialităţii culinare ratatouille - te face să râzi cu poftă, da, dar nu tăvălindu-te pe jos, ci mai degrabă cu un şugubăţ aer de connaisseur. Nu întâmplător, secvenţa respectivă evoluează în jurul unui personaj însufleţit de vocea lui Peter O'Toole!
Cum însă nimeni şi nimic nu e perfect, mă văd nevoit să remarc că cel mai puţin convingătoare din tot filmul rămân, din păcate, măştile personajelor şobolăneşti - o combinaţie neinspirată, aş zice, între realism şi caricatură, care nu convinge. Păcat - ar fi fost cu adevărat un tur de forţă, dacă Rémi, Émile şi ceilalţi erau la fel de expresivi şi fermecători ca tagma bucătarilor umani.
De asemenea, am început prin a ridica în slăvi scenariul, dar obiectivitatea mă obligă să taxez stângăcia din final, când două sub-ploturi cu pondere majoră (deznodământul poveştii cu inspectorul sanitar, şi recrutarea lui Ego în gaşca "celor buni") se rezolvă expediat şi rezumativ, în contradicţie cu dezvoltarea dramaturgică meticuloasă de până atunci.
Însă aspectul cel mai semnificativ, aş zice, rămâne cel pe care l-am abordat în prima parte a acestei analize. Nu încape nici o îndoială că Ratatouille face parte din acele filme care tatonează, incipient dar nu timid, viitorul drum al esteticii cinematografice în epoca "tuturor posibilităţilor". Deja nu ne mai interesează, ca spectatori, câţi giga au ocupat fişierele de blană ale animatorilor - vedem că blăniţele şobolanilor se mişcă firesc şi le asimilăm din mers. Ceea ce ne interesează e să trecem dincolo de nivelul noii blazări în raport cu efectele speciale, grafica pe computer şi perfecţiunea credibilităţii, şi să începem descifrarea unei noi estetici a imaginii de film. Iar Ratatouille, în cheia sa glumeţ-nebunatică, oferă măcar schiţa unui posibil răspuns.
10 septembrie, 2007, h. 21:45-23:04
Bucureşti, România