Hai să vă zic una tare: cel mai frumos discurs elitist la care am asistat în ultima vreme într-o sală de cinema vine din partea unui film hollywoodian de animaţie despre un şobolan care ajunge cel mai mare bucătar din Franţa. Spre deosebire de fraţii săi, care în materie de hrană se mulţumesc cu orice gunoi, el are gust şi încearcă din răsputeri să şi-l rafineze, umblînd pe două labe şi păstrîndu-le pe celelalte două numai pentru manipularea mîncării, citind cărţi şi uitîndu-se la emisiunea marelui bucătar Gusteau. "Mîncarea e doar un carburant", îi spune tatăl său. "Dacă devii pretenţios ţi se opreşte motorul."
Nu ştiu cînd am mai văzut un film hollywoodian din care să reiasă că a fi pretenţios e o calitate, că a nu fi deloc pretenţios înseamnă a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi (apropo, ce altă hrană îţi oferă Hollywood-ul în cea mai mare parte a timpului?) şi, în fine, că a te hrăni o viaţă întreagă numai cu gunoi nu e o crimă, dar nu e nici ca şi cum n-ai pierde nimic. Deşi condiţia lui de şobolan îi restricţionează sever şansele de a se afirma (sau măcar de a supravieţui) într-o bucătărie de oameni, eroul nostru (călăuzit chiar de spiritul marelui Gusteau) găseşte drumul spre restaurantul maestrului, unde, cu ajutorul unui ucenic nepriceput, dar deschis spre minunile naturii, poate în sfîrşit să-şi folosească talentul: instalat sub tichia ucenicului ca într-o cabină de pilotaj şi dirijîndu-l ca pe o marionetă cu ajutorul a două smocuri de păr, el creează reţete extraordinare ghidîndu-se numai după miros. Aclamat ca un geniu culinar (mai ales după ce se descoperă că e fiul regretatului Gusteau), ucenicul ajunge să-şi închipuie că poate şi singur; dar bineînţeles că nu poate, după cum nu poate nici prietena lui, o executantă loială, necreativă, a reţetelor lui Gusteau. A nu avea talent nu e o ruşine, spune filmul, dar nu e totuna cu a avea. În privinţa asta, Ratatouille e la fel de categoric ca filmul precedent al lui Brad Bird, The Incredibles (2004): unii au, alţii n-au, iar între cei fără şi cei cu nu poate fi vorba de vreo egalitate. Mai curînd între oameni şi şoareci.
Unul dintre lucrurile grozave la acest film este că personajele lui animaliere nu sînt excesiv de umanizate. Ce-i drept, intrarea în scenă a eroului - printr-un geam, într-o ploaie de cioburi care îngheaţă în stop-cadru - m-a dus cu gîndul la intrarea lui Eli Wallach din The Good, The Bad, and The Ugly (şi, dat fiind faptul că Wallach juca acolo un personaj supranumit "Şobolanul", presupun că trimiterea e intenţionată), dar acela a fost unul dintre puţinele momente în care m-am gîndit la erou altfel decît ca la un şobolan (şi, slavă Domnului, unul dintre foarte puţinele momente în care filmul m-a trimis la alte filme: o altă mare calitate a lui Brad Bird este că, spre deosebire de mai toţi ceilalţi realizatori de filme de animaţie de mare buget, se ambiţionează să creeze lumi noi, capabile să se susţină şi să se legitimeze prin ele însele şi nu printr-o puzderie de referinţe şi citate). Ratatouille e, printre altele, un film despre barierele "de clasă" dintre umanitate şi şobolanitate, deci e important că şobolanii arată a şobolani şi că, în unele momente (atunci cînd roiesc cu zecile printr-un pod sau printr-o bucătărie), nu sînt drăguţi, ci înfiorători. Eroul însuşi e exact atît de drăguţ cît trebuie: suficient de drăguţ ca să-l determine pe spectatorul cu slăbiciune pentru animăluţe să-şi completeze pe loc cererea de adopţie, dar nu atît de drăguţ încît să-l determine pe spectatorul mai hain (aşa, ca mine) să se angajeze imediat la serviciul de deratizare. (Să recunoaştem: specimenul uman cel mai bine calificat să-l înţeleagă şi să-l iubească pe acest şobolan era băiatul ăla simpatic din Parfumul, care, cu ajutorul unui nas cel puţin la fel de fin, crea opere de artă încă şi mai ambiţioase - unele dintre ele, din piele de virgină omorîtă în somn.) Toate astea vor să însemne că gustul lui Brad Bird este impecabil; pînă şi Parisul lui reuşeşte să fie romantic şi arhetipal şi aşa mai departe, fără a părea kitschos sau clocit. Umorul burlesc nu e niciodată grosolan sau mecanic: Bird şi-a imaginat pînă în cel mai mic detaliu toate traseele pe care le poate face un şobolan printr-o bucătărie, cu toate accidentele care i se pot întîmpla, şi rezultatul impresionează nu doar prin excelenţă tehnică, ci şi printr-o anumită delicateţe, provenită dintr-o curiozitate umană pe care tehnologia n-o poate suplini. Dar calitatea care face din Ratatouille un film atît de bun (după mine, cel mai bun film de animaţie de ani de zile) e elocvenţa cu care celebrează talentul. Cu mult talent, îi arată spectatorului de azi ce lucru emoţionant e talentul - faptul că poate să apară în locurile cele mai neaşteptate, faptul că există - şi îi aminteşte că e dator să-şi cultive gustul, să-şi dezvolte discernămîntul, ca să-l poată recunoaşte.